Destrămarea feudalismului și cristalizarea relațiilor capitaliste de producție aduc modificări importante în viața satelor. Revoluția burghezo democratică din 1848-1849 a impus abolirea obligațiilor feudale și emanciparea foștilor iobagi, deschizând perspective progresului general al societății. Accesul unor mai largi pături populare la cultură, imperativ al epocii și condiție a progresului, constituie unul din obiectivele luptei revoluționare pe teritoriul Țărilor Române. Aspect esențial al luptei de emancipare socială și națională a românilor transilvăneni, problema învățământului a fost constanți urmărită de generația pașoptistă și integrată fără excepție în programele revoluției unitare române. Programul votat de popor pe Cîmpia Libertății din Blaj, la 3/15 mai 1848, revendica înființarea școlilor de toate gradele, de la cele sătești până la universitate, subvenționarea lor de către stat și libertatea de a învăța. Același program școlar s-a cristalizat și în Crișana și Maramureș. Documentele revoluționare locale – proclamația tinerimii studioase române din Oradea (9 mai 1848), petiția românilor din Banat, Crișana și Maramureș adresată guvernului din Pesta (9/21 mai 1848), contra-proiectele deputaților români prezentate în dieta din Pesta cu ocazia dezbaterilor, din august 1848, privind legea învățământului etc. – revendică, pe linia programului general, organizarea și subvenționarea de către stat a instituțiilor școlare proprii, respectarea limbii și naționalității, “congres național” al populației române care să conducă propriile afaceri școlare, tipărirea de manuale și cărți pentru luminarea poporului. În același sens și vizând generalizarea învățământului popular, unul din documente cerea “să se rădice în tot satul românesc scoale românești”, pe seama cărora să se instruiască și remunereze învățători, să se distribuie cărți și manuale, pentru. ca populația cea mai numeroasă și cea mai năpăstuită sa se poată încălzi la razele lumii științei de carte.
Dar înfrângerea revoluției, triumful reacțiunii habsburgice și revenirea la metodele absolutiste de guvernare, în 1849, au ridicat noi obstacole progresului cultural și școlar deschis de revoluția burghezo-democratică. Deși o parte a cuceririlor revoluționare au fost anulate, n-au putut fi ocolite măsurile de modernizare a instituțiilor șubredului imperiu, impuse de evoluția capitalistă a societății în a doua jumătate a veacului al XIX-lea. Sub presiunea popoarelor din imperiu, între care se înscrie și puternica mișcare revendicativă din anii 1849-1851 a populației române din Crișana și Maramureș pentru învățământ național, Curtea din Viena va recurge la câteva concesii și reforme. Astfel, între 1850-1857, au fost legiferate unele măsuri care au contribuit la reorganizarea și modernizarea învățământului din monarhie. Concepută ca o legiuire școlară de bază, “Ordonanța asupra principiilor pentru organizarea învățământului” din monarhie, publicată în Transilvania la 19 aprilie 1850, viza generalizarea învățământului primar, garanta desfășurarea lui în limba maternă și crea, teoretic, premisele înființării unor instituții școlare de nivel mediu, fără însă ca statul să-și asume obligația subvenționării lor.
În cadrul legislativ nou creat după revoluție, aspirația spre cultură a foștilor iobagi și năzuința cărturarilor de a impulsiona progresul națiunii române au generat impresionante strădanii populare pentru organizarea pe noi baze a învățământului și, în deosebi, pentru dezvoltarea rețelei școlare populare românești.
Teodor Pavel: “Lucrări științifice”