Puțină istorie: prin anii '50, în prima fază a cooperativizării socialiste a agriculturii - concretizată prin înființarea cooperativelor agricole de producție, ca urmare a deposedării violente a țăranilor români de pământul și animalele pe care le aveau -, a apărut meseria de “socotitor”.
Socotitorul, așa după cum îi spunea și numele, socotea, prin folosirea adunării și scăderii, modul de realizarea a “cotelor obligatorii” .
Cotele obligatorii constituiau instrumentul prin care statul comunist prelua întreaga producție a cooperativelor. Membrilor cooperatori le rămâne o minimă parte din producție, care le permitea supraviețuirea în condițiile în care aceasta era similară cu foametea.
Sarcina socotitorului era să urmărească cum se adună producția, până la ultimul bob de grâu și cum se trimitea aceasta, integral și fără întârziere, în hambarele statului.
Mi-am amintit de istoria socotitorului urmărind un talk-show la un anumit canal tv. Invitatul a fost un eminent profesor universitar de la ASE, doctor în economie, care a explicat principalele măsuri pe care guvernul dorește să le introducă prin asumarea răspunderii. Este cunoscut faptul că domnia sa este membru importat al unuia dintre partidele actualei coaliții.
Prezentarea a fost excepțională și m-am bucurat că, în sfârșit, pachetul de măsuri a fost explicat de un eminent specialist, și nu de către un politician închistat în limbaj partinic.
Totul a fost clar și perfect inteligibil, adică s-a înțeles conceptul care stă la baza măsurilor preconizate și supuse asumării de răspundere.
Cine a ascultat cu atenție și cu voința de a-și clarifica semnele de întrebare pe care încă le mai avea a înțeles că, după aproape 70 de ani, actuala coaliție a reinventat meseria de “socotitor”, o meserie pe care actuala guvernare intenționează să o practice, cel puțin la nivelul științei adunării și scăderii pe care o deținea “socotitorul” CAP-ist.
A reieșit cu claritate că se intenționează aplicarea unor măsuri care au ca unic și simplu scop adunarea unor sume de bani, adică a tot ceea ce se poate aduna de la mediul de afaceri și cetățeni, fără nicio grijă față de consecințele pe care această colectare de bani o poate avea nu numai pentru situația generală pe termen mediu și scurt a economiei, dar și pentru deteriorarea inevitabilă a climatului politic și social.
Exact ca socotitorul CAP-ist, guvernul adună leu cu leu de oriunde poate pentru a aduce statului o acumulare bugetară bazată pe “preluări obligatorii”, expresia modernă a “cotelor obligatorii”, producând ca în perioada cooperativizării foametea, denumită și ea modern, “austeritate”.
“Socotitorul” CAP-ist nu era economist, nu era finanțist și nici contabil. Era o meserie, nici măcar inventată de către comuniștii lui Gheorghiu-Dej, ci copiată de la sovietici de pe timpul Gulagului, pe care aceștia l-au creat pentru exterminarea fermierilor privați pe care i-a introdus în categoria “dușmanilor poporului”, denumiți în România comunistă “chiaburi”.
Socotitorul era un simplu înregistrator al tuturor valorilor materiale și bănești create de membrii cooperatori care, obligatoriu, trebuiau cedate statului.
Socotitorul nu avea sarcina evaluării modului cum se recompensează munca cooperatorilor și nici nu aprecia activitatea în sensul unei analize de tip cost/beneficiu.
Socotitorul doar măsura partea trimisă statului prin cotele obligatorii, nefiind în postura unui manager care ar fi măsurat și partea care ar fi trebuit să rămână în cooperativă pentru eventuale nevoi locale sau investiții.
Nimeni nu poate nega necesitatea unor măsuri fiscale menite să contribuie la echilibrarea deficitului, dar, după părerea mea, trebuie evitată capcana căderii într-o politică de preluare, fără nici un calcul responsabil, a consecințelor acesteia pe termen mediu și lung. Este posibil ca măsurile preconizate să reducă imediat, într-o anumită măsură, procentul deficitului, dar trebuie înțeles că practicile de socotitor CAP-ist nu mai pot fi utilizate într-o economie liberă, europeană, în care bugetul nu mai este un cont contabil, ci un instrument guvernamental de politică economică prin care, în baza unei strategii a dezvoltării, se elaborează obiective prioritare în funcție de situația economică internă și externă, la un anumit moment al evoluției economiei.
Nu se mai pot aduna bani de peste tot, indiferent de consecințe, în stilul “după noi, potopul”, fără a evalua cu precizie raportul dintre un eventual efect pozitiv pe termen scurt și un iminent efect negativ pe termen mediu și lung. Nu se mai pot elimina facilități “în bloc” fără a stabili, strategic, ramuri sau activități care pot beneficia temporar de unele facilități, înțelese ca stimulent acordat prioritar acelor ramuri care au rol hotărâtor în creșterea economică sau în ridicarea gradului de competitivitate pe piața externă. Nu se mai poate concepe așa-zisa reformă administrativă doar prin dispariția șefilor de birou sau al unor directori. Dacă, într-adevăr, se dorește o reformă, atunci ea trebuie să plece de la o nouă arhitectură a sistemului guvernamental și a instituțiilor acesteia, de la reforma administrativ- teritorială și de la o nouă politică bugetară, bazată pe finanțarea multianuală a proiectelor și nu a ordonatorilor de credite.
Prin prestația excelentă a eminentului profesor, la talkshow-ul de care aminteam mai sus, am convingerea că la nivelul coaliției s-a elaborat un la fel de excelent program de adunat bani de oriunde și oricum, dovedind, oare, nostalgia pentru meseria de socotitor CAP-ist ?
Prof. univ. dr. MIRCEA COȘEA, analist economic
