Auzim mereu expresia “a sta pe gânduri”, căci, nu-i așa, omul pare a fi specia cea mai îngândurată din univers. Dar în ciuda acestei ziceri proverbiale, homo sapiens nu are (ori nu își mai ia) deloc timp pentru gânduri, precum oarecând Moromete pe prisma casei sale, lăsându-le să zboare ori să își facă nestingherite cuib la streașină, de unde și sentința la fel de proverbială: fiecare cu păsărica lui...
Am putea spune că gândurile nu sunt altceva decât puii gândirii noastre proprii, crescuți și educați conform unor principii de viață primite printr-o educație mai mult ori mai puțin aleasă sau ar putea fi la fel de bine niște pui intruși, cumva înfiați de propria gândire, devenită dintr-o dată o mamă vitregă, bună și generoasă, foarte iubitoare, lipsită până și de cel mai mic gest discriminator! Dar cel mai important în toată această realitate este dacă toate aceste gânduri ne pun pe gânduri, dacă ne fac niște veritabili hermeneuți ai propriei noastre vieți, dacă ne ajută să gândim cu propria noastră minte și dacă ne inspiră și curajul de a face acest lucru, putând realiza astfel o distincție clară între păsărici și/sau stolurile de unde acestea provin.
Scriptura zice că “gândul omului e îndreptat spre rău”. Păi dacă este așa, înseamnă că singura soluție de a-l îndrepta spre bine este metanoia, adică o schimbare a felului de a gândi și de a (re)gândi însăși gândul! Dar la câte gânduri sunt ! Avem totuși o șansă care, parafrazând, ar suna cam așa: nu mai gândesc eu, ci Hristos gândește în mine!
Iată gândul ce ne-ar putea unii pe toți oamenii într-un cuget și-o simțire, un gând frumos, mântuitor, care, din păcate, în loc să fie (re)gândit, e lăsat să zboare Ba mai mult, având în vedere că trăim într-o societate secularizată în care acest soi de gând e chiar alungat, o întrebare firească mă pune pe gânduri: ce câștigăm atunci când (ne) pierdem Gândul?
Pr. Dr. Emanuel Sorin Bugner
