Stăteau amândoi în parc, el pe băncuța de lemn și prietenul lui cel mai bun, la picioare. Fiecare cu gândurile lui, dar amândoi în același suflet. Cerul plumburiu de toamnă era brăzdat de zborul de săgeată al ultimelor rândunici care se pregăteau să plece spre țările calde.
“Ce ciudat?!”, își șoptise bătrânul ca pentru sine. “Cât de mult seamănă viața mea cu a lor!” Apoi gândurile îi zburaseră spre copilărie. Simți ca un tremur mâna bunicii pe fruntea lui. Ea a fost prima care i-a spus povestea lor. Reflex, simți la rându-i să-și mângâie prietenul, care plecă încet capul și dădu discret din coadă.
“Vezi!”, auzi el glasul bunicii venit din eternitatea acelui cer de toamnă, ,”ele, rândunelele, nu deznădăjduiesc niciodată când cineva le strică cuibul! Îl fac mereu de la-nceput!” Cuvintele se risipiră apoi în aerul rece de-nceput de toamnă.
Bătrânul stătea așa, cu ochii ficși, spre depărtarea care tocmai îi vorbise și se gândea la propria lui viață. Vedea ca-ntr-un film derulat rapid înapoi secvențe dureroase. De câte ori a trebuit să-și refacă cuibul?
Cuibul distrus de semenii lui! De către oameni! Să-l refacă și mai ales să nu deznădăjduiască!
“Rândunelele nu-și distrug cuibul una alteia, dar oamenii o fac! Oare de ce?”, îl săgetă în inimă un gând dureros.
Câinele, prietenul lui, îl simți și de aceea ridică ochii spre stăpânul său. Parcă i-ar fi spus: “Nu fi trist, eu sunt acum cuibul tău sufletesc, odihnește-te!”.
Cei doi se priviră-ndelung și o liniște duioasă se așeză peste ei. Apoi, ca la un semn făcut unu altuia, amândoi se ridicară ca să-și facă plimbarea. Mergeau tăcuți unul lângă altul, pășind rar ca o rugăciune murmurată într-o biserică goală, printre frunzele moarte ale toamnei. Într-un târziu ajunseră în marginea parcului. Acolo lumea liniștită și tainică a bătrânilor copaci era despărțită de zgomotul infernal al străzii, de un gard înalt de sârmă. Stăteau amândoi și priveau zbuciumul cenușiu fără de viață, al orașului. Dintr-o dată, pe trotuarul de lângă gardul de sârmă ce despărțea cele două lumi, o doamnă în vârstă apăru ca o tristețe sufletească evadată cu ultimele forțe din închisoarea acelei lumi indiferente.
Se opri în fața bătrânului cu câinele, îl privi direct în ochi și cu-n glas sugrumat de infinite amintiri dureroase, îl întrebă:
“Domnul meu, credeți că vom mai scăpa?”
În spatele ei, mașinile treceau în viteză în ritmul haotic al unei nepăsări mecanice. În pardesiul acela micuț se cuibărea de mult un suflet, care acum se uita deznădăjduit prin gardul de sârmă la cei doi.
“Încă un cuib distrus!”, îi trecu ca un fulger prin minte, un gând. Bătrânica îl mai privi puțin în ochi, apoi se-ndreptă cu pași mărunți, ca niște suspine discrete, în lumea fără de sens care o aștepta, indiferentă, s-o înghită. Nu răspunsul era important pentru ea, ci pesemne doar întâlnirea. Simțise cu nu știu al câtelea instinct că dincolo de gardul despărțitor, pentru o clipă, putea să se regăsească.
“Să mergem!”, îi șopti într-un târziu bătrânul cuibului lui sufletesc, câinele. Toamna le-nvăluia tristețea cu propria ei nostalgie. Singurătatea lângă singurătate crease ceva indestructibil. O punte de dragoste tăcută le străbătea ființa amândurora. Se aplecă și-și mângâie pe cap, cu blândețe, tăcutul tovarăș de viață.
“Pe oameni lucrul acesta nu-i mai interesează! Cuibul acesta n-au cum să mi-l distrugă! Sunt liber!”, îi șopti bătrânul. Câinele îl simți și aprobă din coadă. Toamna surâse. O lumină de tainică fericire îi învălui discret pe amândoi. Parcul rămăsese în urma lor. Dormea, știind că are un vis frumos! Suava libertate a fidelității.”
Din volumul “Omul Liber”, autor DAN PURIC
