Așa cum ne putem da seama, trăim vremuri în care stresul și psihoza apocalipsei ne-a învăluit într-un mod ireversibil, astfel că iminența sfârșitului acestei așa-zise “ordini a lumii”, mai corect spus, dezordini, se dovedește a fi tot mai aproape, plutind asemenea întunericului deasupra genunii, uitându-se faptul că doar credința în voința și puterea Providenței ne mai poate salva din impasul în care am ajuns. Asemenea informații, pe care doresc să le transmit cititorilor acestei prestigioase publicații, sunt prilejuite și de perioada premergătorii marii sărbătaori a Învierii, Postul Mare, când fiecare credincios trebuie să devină mai autoreflexiv și mai profund, ceea ce se poate realiza și prin aceste tehnici ale credinței, cunoscute sub denumirea generică de sacroterapie.
Așadar, prin sacroterapie înțelegem vindecarea bolilor sufletești cu ajutorul Divinității prin credință, încredere în puterea divină și rugăciune, considerate drept mijloace ritualice care contribuie la “deschiderea minții omului pentru a primi binecuvântarea lui Dumnezeu”. Din perspectivă bioenergetică, dar și ca terapie de natură sacramentală, deschiderea minții prin rugăciune trebuie făcută cu o dorință fierbinte care să umple întreaga ființă, ceea ce va face să ducă la intensificarea vibrațiilor corpurilor noastre precum și ridicarea conștiinței până la un nivel ridicat de spiritualitate.
Nu voi intra în detalii asupra conceptului de sacru, deoarece cei mai mulți îi cunosc în linii mari articulațiile sale semantice, rezumându-l la cuvântul sfânt, mai precis, la lucrurile sfinte, ci mă voi concentra mai mult asupra practicilor și ritualurilor cultice, care și prin care este menținut și perpetuat prin acest termen, cu variante interpretative relativ omogene. De aceea, am considerat că nu atât de important este să știm ce este sacrul, diferențiat de profan, ci cu mult mai important este să simțim, prin experiență proprie, cum se manifestă asupra noastră. Aceasta înseamnă că sacrul se individualizează prin prisma propriilor trăiri și sentimente, și nu prin omogenitatea sa, pe fondul unui discurs teologic, de regulă imperativ, care cade sub imperativul canoanelor bisericești și a disciplinei pastorale, cum este și postul.
Așa cum avea să sublinieze M. Eliade, “Omul își dă seama de existența sacrului pentru că acesta se manifestă, se înfățișează ca un lucru cu totul diferit de profan” (Sacru și Profan). Asemenea lucruri, care la Eliade poartă numele de “hierofanie”, se manifestă și resimte în mod diferit de alte lucruri, considerate profane. În acest registru al hierofaniile există o ordine și ierarhie, astfel că cele mai simple forme de natură hierofanică includ lucrurile ce pot deveni, în mod simbolic sacre, cum ar fi materialele ce intră în construcția unul lăcaș sfânt, crucea de la marginea drumului, confecționată din lemn, aghiasma - apa sfințită, provenită din apa obișnuită prin Taină Sfântă a Botezului, pâinea și vinul în cadrul Sfintei Taine a Euharistiei etc. Desigur, toate aceste lucruri devin sacre doar prin intermediul acestor Sfinte Taine și nu prin propria lor existență. Ca atare, prin intermediul acestor Taine a devenit sacru, deopotrivă, atât spațiul care poartă amprenta sacrului prin ceea ce s-a petrecut într-un anumit spațiu, cât și timpul - durata evenimentelor sacre. Un singur exemplu este edificator, cel cu privire la locul unde Iisus a înviat, ceea ce a transformat Ierusalimul într-un spațiu sacru, iar zilele în care s-a desfășurat evenimentul crucial - Învierea Domnului Iisus Hristos, devenind un timp sacru, ambele elemente spațio-temporare neputând purta veșmântul sacralității în afara Tainei Învierii.
Revenind la subiectul legat de practicile sacroterapiei, din perspectivă instituțională, rolul determinant revine religiei, în primul rând Bisericii prin practicile cultice ce aparțin serviciului religios prestat și de Sfânta Tradiție. Astfel, prin întreaga sa știință terapeutică, Biserica nu urmărește să-i asigure omului doar un simplu echilibru moral și social static, ci scopul ei este menținerea și înnoirea legăturii omului cu Dumnezeu și cu semenii, care nu se pot împlini decât prin tămăduirea rănilor sufletești și a patimilor, ca rod al unei vieți ascetice și în împărtășire de Tainele Bisericii, și nu pe un fond hedonic și de răsfăț al sufletului, cum din păcate predomină în societatea modernă, unde și când spațiul și timpul poartă tot mai mult amprenta desacralizării, pe fond consumerist și nu ascetic! De aici și nu numai, rolul și importanța postului, ca principal mijloc sacroterapeutic, pe lângă impactul spiritual, fiziologic - detoxifierea organismului și psihomoral, produs la nivelul individului și a comunităților religioase. Experiența oricăruia dintre noi a demonstrat că omul fără Dumnezeu suferă mai mult decât credinciosul, ceea ce conduce la mai multe de suferințe, dezamăgiri, adică se află într-o stare sufletească neîmplinită. Cu alte cuvinte și pe înțelesul celor mulți, omul contemporan suferă de o boală nedefinită, care nu se confundă nici cu depresia și nici cu ipohondria, ca boli psihice cunoscute, ci se aseamănă mai mult cu deznădejdea. Astfel, “când ajunge să cunoască, însă, Harul lui Dumnezeu”, ne spune Ierótheos, Mitropolit al Nafpaktosului în cărțile sale pline de învățătură creștin-ortodoxă, cu efecte sacroterapeutice, “toate aceste stări de nesiguranță și întregul său gol existențial se risipesc. Își află atunci tămăduirea sufletească și trupească”. Și continuă, cu privire la efectele produse de practicile sacroterapeutice, cu precizarea că ceea ce se urmărește prin aceste practici nu vizează doar echilibrul în plan psihologic și social, adică o așa-numită fericire individuală, ci prin sacroterapie se urmărește “transfigurarea omului întreg și îndumnezeirea lui”, privită de înaltul prelat ortodox ca fiind ținta psihoterapiei ortodoxe. Printre cărțile cu caracter sacroterapeutic se evidențiază cărțile: Știința medicinei duhovnicești; Boala și tămăduirea sufletului; Psihoterapia Ortodoxă - Calea tămăduirii după Sfinții Părinți. La noi, printre alte cărți cu aplicabilitate în acest resort al sacroterapiei, sunt recomandate cărțile autorului Dr. Nicolae Herescu, Sacroterapia. Vindecarea prin rugăciune (2022) și lucrare de referință a profesorului teolog, Emilian Prodan, Un nou concept Sacroterapia. Enigma vindecărilor miraculoase și a reușitei tale în viață, care face și obiectul unor emisiuni televizate.
Dr. Ioan Jude
(va urma)
