Din când în când, am obiceiul de a vizita piețele agroalimentare din municipiul Târgu Mureș, pentru o documentare privind prețurile de pe piața liberă la legume, fructe, flori și produse animaliere. De altfel, cotidianul Cuvântul liber, cel mai citit ziar din județ, publică periodic o listă elaborată de administrația piețelor cu prețul acestora oferite de producătorii agricoli sau de comercianții autorizați. Spectacolul din piață este extrem de interesant, mai ales toamna, când vezi o mulțime de oameni din toate categoriile sociale și de toate vârstele. Mă plimb printre tarabe și constat o ofertă bogată, mai ales din partea producătorilor din județul nostru. Din nefericire, prețurile sunt destul de piperate și aproape cresc de la o zi la alta, fiind afișate în fața mărfurilor, fără prea mari șanse de negociere între cumpărător și vânzător. Într-o zi de luni, când piața este mai puțin aglomerată decât în alte zile, mai ales la sfârșitul săptămânii, în fața halei din piață Cuza Vodă, întâlnesc un om în vârstă, șezând pe bordura rece. Mă oprește și îmi întinde mâna prezentându-se “sunt K, mai am nevoie de încă 30 de bani”. Caut în buzunar și îi dau 2.30 lei. Îl întreb de ce are nevoie de numai 30 de bani. Îmi ocolește privirea și îmi spune că vrea să ajungă la Azilul de noapte și pe drum dorește să își cumpere un corn. Mă așez lângă el și încerc să leg un dialog, întrebându-l unde a lucrat, câți ani are și dacă are familie, pensie și cum de ajuns să doarmă la Azilul de noapte? Aproape în șoaptă, omul îmi spune povestea lui, că a lucrat la IRA la încercări, că a avut o familie frumoasă, o soție de care a divorțat, 2 copii plecați în Ungaria și Germania, o casă pe str. Călărașilor și că i-a plăcut mult lichiorul “chimion secuiesc”. Uneori îl caută băiatul din Germania. Noaptea doarme la Azilul de noapte al Primăriei, iar administratorul de acolo a început demersurile și îl ajută la întocmirea Dosarului pentru pensionare de boală, fiindcă după desființarea și lichidarea fabricii nu a mai lucrat, și nu are vârstă de pensionare. Îl întreb cum de a ajuns pe drumuri? Nu îmi răspunde, mă privește cu tristețe și îmi cere o țigară. Îi ofer o țigară, o aprinde și după câteva fumuri, o stinge și o așează într-un pachet gol. Mă despart de K ... și mă gândesc câți meseriași de elită au ajuns după “revoluția furată” să îi spună unui străin, pe care probabil l-a confundat cu un fost coleg de muncă, că îi lipsesc 30 de bani pentru a-și cumpăra un corn. Săracii de lângă noi părăsiți de cei dragi, tot mai singuri și bolnavi își mai găsesc alinarea într-un pahar cu votcă sau cu “chimion secuiesc”. Ei sunt ai noștri. I-am putea ajuta, cel puțin cu o vorbă bună!
VASILE BOTA
