* “Greșiților noștri le iertăm greu. Sau dacă iertăm, nu uităm. Și iertarea fără uitare e ca și cum n-ar fi, bătătură fără câine, gură fără dinți. Ne iertăm mai greu și pe noi înșine. Și această ținere de minte otrăvește. Spre a dobândi pacea lăuntrică trebuie să ajungem prin căință dincolo de căință: la a ne ierta. Cel mai greu ne vine a ierta pe cei cărora le-am greșit. Cine ajunge să poată ierta pe cel față de care a greșit, adevărat izbutește un lucru greu, cu adevărat izbutește un record. Neiertarea de sine are un caracter mai grav decât s-ar zice: înseamnă neîncrederea în bunătatea lui Dumnezeu, dovada încăpățânatei noastre răutăți. E și cazul lui Iuda, care n-a crezut nici în puterea lui Hristos, că-l poate ierta, și nici în bunătatea lui Hristos, că vrea să-l ierte (Jurnalul fericirii).
Nicolae Steinhardt (1912-1989), scriitor, traducător, eseist. A fost botezat în religia ortodoxă de către părintele Mina pe când era la închisoare. A fost călugărit în mănăstirea Rohia, unde este și înmormântat.
* * *
* “POPORULUI MEU! Ceea ce se ridică mai luminos și mai sfânt în mijlocul amintirilor mele, podoaba cea mai aleasă și mai mândră-ntre podoabele țării, este POPORUL MEU CEL ROMÂNESC. În sufletu-i larg, nespus de duios, lămurit în focul atâtor suferințe, am găsit izvorul curat al frumoaselor lui cântece și înțelesul istoric al trăiniciei și stăruinței noastre pe acest pământ. În marea lui putere de muncă, de luptă și de răbdare, în mintea lui trează și-n inima lui caldă am găsit sprijinul speranțelor noastre și dezlegare înaltei chemări a neamului nostru. Îl urmăresc cu gândul de veacuri, îl văd cu pieptul dezgolit în zloată și-n bătălii, muncind ca să plătească dările țării, luptând ca să-și apere pământul, căzând și ridicându-se iar, murind în șes și renăscând în munți, pururea tânăr, pururea mândru, cu toate nevoile ce-au dat să-l răpuie și mă întreb: Unde ar fi ajuns el... POPORUL MEU, dacă ar fi fost lăsat în pace!...”
Alexandru Vlahuță (1858-1919), poet și scriitor român, una din cele mai bune cărți ale sale fiind România Pitorească, un adevărat atlas geografic, traversat de o caldă iubire de țară.
* * *
* În Sibiu există o stradă care se numește “Strada Croitorilor”, dar, deși poartă acest nume, există numai un singur croitor. A fost întrebat de cineva cum este posibil să nu mai fie croitori pe această stradă? Strada aceasta își are numele demult, de când erau meșteșugarii croitori, răspunse croitorul. Dar acest meșteșug s-a stins încetul cu încetul și azi a mai rămas doar numele. În cele mai multe din casele de pe această stradă există toate uneltele de croitorie, ca o amintire din vremurile când strămoșii noștri se ocupau de acest meșteșug.
Așa a fost la început și creștinismul și viața creștinilor, care lucrau neîncetat în grădina Domnului Hristos. Azi, mai avem cruci și icoane prin casele noastre, dar sunt fără viața de altădată a adevăraților creștini. “Ne trebuie, cu adevărat, o întoarcere la începuturile creștinismului; ne trebuie revărsarea Duhului Sfânt în pustia vieții sufletești de azi”.
P.S. Pilde cap. 18, vers. 19-21: “Fratele ajutat de frate este ca o cetate tare și înaltă și are putere ca o împărăție ferecată cu zăvoare. Din rodul gurii omului se satură pântecele lui; din ceea ce dă buzele lui se îndestulează. În puterea limbii este viața și moartea și cei care o iubesc mănâncă din rodul ei”.
Cu dragoste creștinească,
PĂRINTELE ILIE
