- Ce să zic? Eu cred că vanitatea este o obsesie incurabilă care-l transformă pe om într-un sclav al dorințelor de a face impresie. Mai cred că vanitatea este o ambiție neîntemeiată, o îngâmfare ridicolă și prostească, o lăudăroșenie fără acoperire, o dorință maladivă de glorie, de onoruri și de parvenire. Și mai cred că vanitatea este o infirmitate atât de puternică în sufletul unora încât oricât de sus ajung și oricât de multe piedici se vor ivi în calea lor, ei vor găsi repede și se vor folosi de orice mijloace ca să-și realizeze scopurile. Vanitoșii ariviști nu au nevoie de prieteni, nu au ce face cu ei. Au nevoie de aliați provizorii pe care îi schimbă după circumstanțe. Pe vanitoși îi recunoști repede pentru că fug după onoruri publice care le aduc o notorietate accesibilă și ușor acceptată de mediocri. Vanitosul adună titluri și diplome pentru ca să-și demonstreze lui și altora capacități intelectuale și profesionale pe care, de fapt, nu le are. Aserțiunea lui Descartes - ou il y a trop de titres, il n'y a guere de lettres (unde-s prea multe titluri, nu e deloc știință) o ignoră. Arivistul scuză și justifică tot ce strică, tot ce omoară, tot ce schimbă cursul firesc al lucrurilor potrivit formulei lui Machiavelli - scopul scuză mijloacele - iar în final, ca să amăgească sau să se autoamăgească, se folosește de argumente fasonate, domolite, nuanțate, explicând la nesfârșit nevinovăția și legitimitatea faptelor lui. Vanitatea este un beteșug invalidant și se spune că este întreținută de orice, chiar și de nimicuri.
- Radule! Știi că un prieten, coleg de facultate, om cu mintea clară și director de subunitate, cunoscător cu patalama la mână într-ale mârșăviilor omului vanitos, ne-a prezis cu ani în urmă că după înscăunare, tovarășul Suhat, omul portpalton, îi va spulbera pe toți aceia care vor sta în calea intereselor lui și ale familiei sale.
“Măi, tontălăilor, ne-a zis într-o zi prietenul cu mintea clară, nu «mirosiți» că omul care a intrat cu ajutorul vostru în întreprindere prin ușa din dos, vă va așeza pe toți pe tabla de șah și va calcula ani în șir cum să vă elimine pe rând folosindu-se de mișcări după regula mutării săriturii calului sau după regula mișcării nebunului?
Pe acest prieten și coleg, pe omul cu previziunea, l-a rugat Stand, noul pensionar, fostul director general, să-l însoțească la audiență.
- Luați loc. Ce doriți? (Protocolar)
- Am fost pensionat forțat la 65 de ani.
- De ce forțat?! Așa spune legea.
- Bine, dar tot legea spune că am dreptul să profesez până la 70 de ani, iar după această vârstă pot rămâne ca director consultant până la 80.
- Sigur, dar tot legea spune că întreprinderea are un statut autonom și nu-i dictează nimeni Consiliului de conducere pe cine și când să-l pensioneze.
- Bine, dar voi n-ați ținut cont că eu sunt membru... membru... membru... și am dreptul să profesez până la 70 de ani.
- Așa a hotărât Consiliul de conducere.
- De ce numai pe mine m-ați pensionat și pe alți directori, de aceeași vârstă cu mine, nu?
- Așa a hotărât Consiliul de conducere și nu ești singurul. Va mai urma.
Rugămințile stăruitoare, fierbinți și desperate ale pensionatului nu au avut niciun ecou în sufletul fostului subaltern, care a rămas ferm și impasibil pe poziție. Stand a rămas uluit, încremenit și mut. Ochii îi ieșiseră din orbite, devenise palid, iar buza inferioară-i tremura. Nu-i venea să creadă că se poate găsi într-o asemenea situație penibilă. În cele din urmă, cei doi au ieșit din cabinetul directorului general cu capul plecat, fără să salute. Pe drum nici țipenie de om. Totul în jurul lor era cenușiu, apăsător și greu de suportat. O liniște jenantă îi însoțea. Domnul Stand, fostul director general, pensionatul, era copleșit de deznădejde, de rușine și de necazul omului învins de propria-i prostie. În cap i se învârteau cuvintele omului lipsit de recunoștință: Va mai urma? Adică cum va mai urma și nu vor mai urma. Cine va fi următorul? “Așa a vrut Consiliul de conducere”. Adică cum, el nu se putea opune hotărârii ilegale a Consiliului? Ce, atunci când Consiliu nu a vrut să avizeze avansarea lui, eu mi-am impus voința și mi-am pus obrazul pentru el. Și mereu o lua de la început cu întrebarea - Unde mi-a fost mintea?
Celălalt, prietenul, “vestitorul”, supărat foc și el, gusta amarul penibilului. Tot drumul nu au scos o vorbă. Când s-au despărțit, prietenul doar atât i-a putut spune: servus. A încercat și Stand să-i răspundă la salut, dar emoția și necazul i-a înecat prima silabă în gâtlej.
După un an, la înmormântarea lui Stand, în timpul slujbei, Radu a auzit un crâmpei de conversație dintre doi necunoscuți:
- De ce lipsește de la înmormântare domnul Suhat, directorul general? Ar fi trebuit să fie prezent și să spună câteva cuvinte, așa s-ar fi cuvenit.
- Tocmai el lipsește de la înmormântarea omului care l-a făcut om și care i-a avizat și susținut toată cariera.
- Sigur că este foarte ocupat.
- Din ce cauză a murit Stand?
- Nu știu!
- S-a stins din viață răpus de-o boală pricinuită de “punere la suflet”, a intervenit un al treilea, care purta o bandă lată, neagră, pe mâneca hainei.
- Haveil havulim hacoil haveil în ebraică - adică mai pe românește - deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciuni! De-acolo, din Vechiul testament, de la Solomon ne vin vorbe care te sfătuiesc să fii mai cumpătat, mai cumpănit, mai potolit și mai atent cu morala și cu caracterul, a intervenit ironic și cu subînțeles al patrulea participant la înmormântare.
- Omul așezat știe că arivistul și oportunistul au mintea programată și cred că lumea-i de vânzare, iar Solomon este un pehlivan. Și mai știe că interesul este mama prieteniilor anapoda, a încheiat discuția Radu.
(Va urma)
Dr. ONORIU IUNIU CORFARIU
