Astfel, prin intermediul ritualurilor și simbolurilor, religia este transmisă pe cale orală, fiind însoțită de întregul său arsenal ideologic și dogmatic - doctrinar, nefiind doar o concepție despre lume și viață, ca atare nu devine nici o filosofie a religiei, și nici chiar o ideologie. De aceea, religia și credința religioasă este susținută de aceste simboluri religioase, fiind practicată prin ritualuri religioase, chiar dacă unele dintre acestea sunt originate în lumea profană și nu în domeniul sacralității, pe fond imanent și nu exclusiv transcendent. Dar ritualul religios nu îndeplinește numai o funcție cognitivă, ci și una stimulativ-participativă ce ține de vocația celor care păstoresc colectivitățile credincioșilor în cadrul parohiei și protoieriei, cu care credincioșii loiali actului religios se confruntă în mod direct. Astfel, orice serviciu religios implică rituri și simboluri ce scot în evidență caracterul sacru al procesiunii religioase - liturgice, în general, unde aspectul ritualic - comportamental și simbolistica religioasă se impun cu necesitate.
Problematica ce vizează perspectiva ritualică a religiozității în vederea menținerii raportului dintre om - Biserică - credință și divinitate, și care poate contribui la cunoașterea lui Dumnezeu prin intermediul acestor practici ritualice religioase, a fost și a rămas și în prezent mult mai complexă decât pare din afară. Un studiu semnat de M. Gheorghe este mai mult decât edificator din acest punct de vedere. În studiu sunt relevate aceste aspect, prin care este particularizată religiozitatea țăranului român față de religiozitatea din mediul urban și/sau alte religii și religiozități decât cea ortodoxă, fără să existe diferențe semnificative, întrucât cei mai mulți credincioși români sunt prima sau a doua generație desprinsă din mediul rural. Sintetizând opiniile unor mari cercetători: antropologi, teologi, sociologi, filosofi, poeți, religiologi, precum au fost Lucian Blaga, Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Ernest Bernea, Dumitru Stăniloae, Constantin Noica ș.a., care au căutat să descifreze esența sufletului românesc, autoarea citată avea să susțină, în consonanță cu opiniile celor de mai sus, că ,,țăranul român are o religiozitate specifică, un mod propriu de a se apropia de divinitate, de a-și regla relația cu aceasta și cu lumea nevăzută”.
Evidențiind perspectiva sociologică și etnologică a marelui sociolog român D. Gusti, reproducându-l pe acesta, aprecia că creștinismul românesc se definește prin câteva trăsături care îl disting de creștinism în genere. ,,Dogmele - afirmă acesta - pot fi generale, dar trăirea variază de la popor la popor, după firea specifică a fiecăruia și capacitatea lui de înțelegere și înălțarea pe treptele desăvârșirii religioase”. Astfel, în viziunea sociologului român, în consonanță deplină cu cea a marelui psiholog C. R. Motru, religia a jucat mereu un rol primordial în definirea sufletului poporului român, în construirea identității sale specifice. Pentru marele sociolog român, patrimoniul cultural și religios al unui popor constituie nu numai sursa explicativă a istoriei și vieții sociale a acestuia, ci chiar ceea ce îi justifică și legitimează existența sa în lume.
Nu departe de opinia sociologiei se află opinia religiologului M. Eliade, după care, asemenea perspectivei filosofice ce aparține lui L. Blaga, religiozitatea țăranului român are o dimensiune “cosmică” (Mircea Eliade). Dintr-o asemenea perspectivă cosmică, religiozitatea omului din rural este exprimată în conștiința sa prin acea conexiune intimă între om și tot ceea ce există, într-o “ingenuă și profundă intuire a tainei indefinite a existenței”, după cum magistral se exprima D. Stăniloae. Așa cum am mai arătat și noi, și după cum este cunoscut de cei care au trăit cel puținîn anii copilăriei la sat, pentru țăranul român, întreaga lume înconjurătoare este impregnată de sacralitate, depinzând și existând prin ea. Astfel, “în sat, lucrurile sunt vii, faptele au o stare și un rost propriu, într-un întreg organic” (cf. Ernest Bernea). Dar, la fel de “vie” este și moartea, prin care credinciosul creștin a menținut un raport constant și tainic cu lumea de dincolo, la care se raportează fără teamă și chiar cu o oarecare încredere și optimism, dacă nu e prea mult spus, încercând să o “domesticească”, chiar dacă angoasele morții caracterizează specia umană din orice mediu și timp.
Prin perceperea apriorică a trecerii dincolo, săvârșită prin intermediul morții vom putea cunoaște adevărul absolut cu privire la tot ceea ce credeam, mai mult ipotetic în această lume, adică adevărul despre și din lumea de dincolo. De aceea, nu pământul este cel care confirmă acest adevăr, ci cerul - lumea de dincolo, de unde primim unele mesaje, fără să știm cu certitudine ce semnifică aceste mesaje providențiale, decât prin intermediul Revelației Divine, care, pentru omul din ruralul tradițional, se constituie într-o certitudine, nefiind doar o ipoteză teologică. În mod paradoxal și oarecum cinic, am putea clama că cunoaștem aceste adevăruri absolute doar atunci când suntem cu trupul sub glie și cu sufletul în ceruri! Un asemenea epitaf de pe crucea care ne străjuiește existența materială rămasă după moarte ar reflecta pe deplin adevărul cu privire la moarte și viața de dincolo, aceasta însemnând că doar prin intermediul morții ni se deschide poarta adevărului, care se găsește în altă lume și nu în cea de aici.
Conf. univ. dr. IOAN JUDE, sociolog
