Ca urmare a întețirii atacului la fibra spirituală a poporului român, în mod deosebit la valorile morale și ale tradițiilor creștine a acestuia, născut în proximitatea credinței iubirii aproapelui și a nemuririi, acum, în febra așteptării celei mai importante sărbători de suflet, Nașterea Fiului lui Dumnezeu, exprimată prin sărbătoarea Crăciunului, și nu doar ca sărbătoare de iarnă, cum doresc mai marii vremurilor pe care le trăim, aceasta și ca o datorie creștinească, am considerat, stimați cititori, să vă prezint această radiografie a religiozității celor care simțim și trăim românește și în spirit creștin. O trăire marcată de deziluzie și neîncredere, care nu poate fi salvată decât prin credința în Cel pe Care nu peste mult timp îi vom sărbători Nașterea. De aceea se poate considera că la români și în religia ortodoxă, religiozitatea este mai profundă și mai intensă în trăiri și manifestări decât la celelalte religii și culte religioase, creștinismul în sine fiind o “religie a iubirii”. Spre deosebire de cunoașterea argumentativă - pe cale rațională, experiența religioasă și implicit existența actului religios devin argumente persuasive mai puternice decât orice alt argument privind existența lui Dumnezeu. De aceea, pentru credincioșii creștini - ortodocși în primul rând, este cu mult mai convingătoare existența și prezența lui Dumnezeu prin impactul Său asupra noastră, atunci când se face simțit și nu dovedit, și a cărui dovadă nu putem să o facem decât prin reprezentarea indirectă asupra Sa prin actul religios trăit de fiecare, ca proprie experiență de viață.
Pe lângă psihologia vieții religioase individuale și a sociologiei religiei, un rol la fel de important în cadrul teognosiei revine fenomenologiei religiei, în care religiozitate se manifestă sub forma unor tradiții sacralizate. Un asemenea fenomen este posibil să existe și să se mențină prin utilizarea și valorizarea simbolurilor, care, pentru credinciosul creștin, ies de sub sfera perceptiv-interpretativă a laicității și a finitudinii temporale, și trec sub aureola și incidența sacrului și a infinitudinii. Prin acest caracter sacralizat, fenomenologia și teologia formulează teze și ideologii dogmatice ce vizează adevăruri insurmontabile sub aspect cognitiv științific - rațional. Astfel că, dintr-o asemenea perspectivă fenomenologică, mai puțin înțeleasă de unii credincioși, religia se constituie într-o teorie dogmatică ce poate infuența, deopotrivă, gândirea, trăirea și comportamentul oamenilor. În același timp oferă orizonturi interpretative și acționale ce țin de ortopraxie - credința prin fapte, superioare celor laice, fapt demonstrat prin perenitatea ritualurilor și simbolurilor care și ele dețin, la rândul lor, de o anumită putere consfințită religios, mai precis, de puterea divină.
În acest mod, prin intermediul amintirilor și a retrăirilor prilejuite de și prin aceste ritualuri, ne încărcăm viața sufletească și cea cotidiană de această înrâurire a sacrului și sacralității. Astfel, ritualul și simbolul ce însoțește o asemenea trăire religioasă experiată îndeplinesc rolul de catalizator în comunitatea religioasă, reunind oamenii și comunitatea într-un timp al trecutului și prezentului, în afara unei disocieri temporale care se realizează în timpul profan, când azi se deosebește de ieri și de mâine, și când prezentul nu este numai o sumă a amintirilor disparate, ci o reiterare a unui eveniment - fenomen ce se derulează în sufletul și conștiința noastră, fiind mai mult decât o simplă amintire. De aceea, prin simbolistica specifică evenimentului religios, în comunitatea religioasă se adoptă atitudini și comportamente relativ omogene, exprimate prin ritualuri și cutume religioase specific fiecărei religii și cult religios.
Ca atare, prin puterea simbolului ce o însoțește și care este invocat, sărbătoarea devine mai mult decât un eveniment sărbătorit sau față de oricare altă experiență trăită de individ, stimulând eficacitatea și puterea simbolică, care în religie se bazează în primul rând pe credință, precum și pe relația existentă între ritual - sărbătoare și simbolul evocat și invocat. Într-o asemenea situație se realizează o amalgamare între realitate și virtualitate, logică și imaginar, concret și abstract, astfel că sensul atribuit ritualului este dependent de acest simbol invocat și respectat ca o principală valoare religioasă în cadrul ritualului religios. Spre exemplu, sărbătoarea Crăciunului, pe care unii doresc să ni-l ia (sluțind religia ortodoxă, ca principal bastion al creștinismului și implicit pe Moș Crăciun!), ca practică ritualică este dependentă de simbolul nașterii lui Iisus Hristos, pe care unii (probabil care L-au și ucis) vor să-L scoată din sufletele și viața noastră!, să revenim la înghețatul Moș Gerilă!
Cel care a evidențiat aspectul fenomenologic și sociologic al simbolismului prin intermediul ritualului religios a fost sociologul francez E. Durkheim. Fiind un fenomen social, acest mare sociolog a evidenția faptul că, prin intermediul ritualului, oamenii dau valoare de simbol sistemului de relații sociale corecte dintre indivizi și grupuri, în cazul nostru, între creștini și Biserică, dar nu numai la nivelul acestei religii. Prin această simbolistică sacralizată, oamenii au tendința de a sacraliza climatul social în care trăiesc, astfel că prin ritual este simbolizată și modalitatea de atingere a binelui în raport cu răul, a sacrului în raport cu profanul, a transcendenței în raport cu imanența. În acest mod și printr-un asemenea mijloc, ritualul transcede colectivitatea într-un alt plan existențial de natura magică și cosmologică, astfel că societatea - colectivitatea este percepută într-o manieră sacră, iar oamenii ca adevărați și ai lui Dumnezeu.
Conf. univ. dr. IOAN JUDE, sociolog
