Uimiți,
copacii îmi numără pașii:
unu, doi, trei, patru, cinci...
Se-ntoarce, își zic,
iată,
străinul nu ne cunoaște.
E, parcă, mai sur,
de spate-i mai adus,
mai altfel în toate,
și mersu-i mai greu,
de om obosit,
mereu se oprește din drum,
și aerul rece
nu-i mai ajunge.
E-o mare de șoapte
în spatele meu,
pădurea toată începe să cânte
și nu-i mai aud
suflarea de noapte.
Miel alb,
sufletul meu
zburdă liber acum
pe pajiștea verde.
(Din volumul “Vâslele timpului”, Antologie alcătuită de Mariana Cristescu, Ed. Nico, Târgu-Mureș, 2009)