Discret până la transparență, dar vizibil prin dramaturgia sa în care umorul, inteligența, micile drame cotidiene și ingeniozitatea conlucrează fericit, promovat în special de actorul și regizorul Vlad Zamfirescu, Alexandru Popa e cunoscut publicului de teatru prin spectacolele „All Inclusive”, „Efecte colaterale”, „Numitorul comun”, „Cine iubește, plătește”, „Pe o pânză de păianjen” și „Secretul fericirii” (piesă care a fost apoi adaptată în scenariul lungmetrajului cu același titlu). Cel mai recent spectacol montat pe un text al lui Alexandru Popa este „Constantin”, o viziune demitizantă asupra domnitorului Constantin Brâncoveanu. Spectacolul regizat de Tudor Lucanu la Compania „Liviu Rebreanu” a Teatrului Național Târgu-Mureș oferă publicului o perspectivă onestă și necosmetizată a celui care, printr-un sacrificiu imens, și-a depășit imperfecțiunile și slăbiciunile inerente naturii umane și a devenit un personaj istoric canonic și canonizat.
Am vorbit puțin cu Alexandru Popa despre motivațiile din spatele piesei „Constantin”, despre viziunea personală asupra domnitorului și despre necesitatea unei evaluări echidistante a propriei istorii.
Andrei Vornicu: Ce v-a determinat să îl alegeți, dintre toate personalitățile istorice ale României, pe Constantin Brâncoveanu ca subiect central al piesei, respectiv al spectacolului?
Alexandru Popa: N-am ales dintre „toate personalitățile”. A fost un context – creat chiar de Teatrul Național Târgu-Mureș care, în urmă cu câțiva ani, a propus dramaturgilor români această temă, Constantin Brâncoveanu – suprapus peste un interes personal mai vechi: cum ne modifică situațiile-limită; cum învățăm să administrăm rațional, dar fără voie, iraționalul; cum – în cazul particular al lui Constantin Brâncoveanu, o personalitate de anvergură a epocii sale, un „om modern” și evident pragmatic – se poate face concret drumul de la o realitate echilibrată și, aparent, predictibilă, la o situație atroce, la o execuție de o ferocitate care a șocat inclusiv în acea epocă. Cred că e o temă, din păcate, încă foarte actuală. Sub stratul onorabil, dar fragil al „civilizației” contemporane, se manifestă o dinamică primitivă și, inevitabil, violentă. Relativ recentul caz al jurnalistul saudit Jamal Khashoggi, tranșat într-o ambasadă, la Istanbul, e doar unul dintre nenumăratele exemple.
A.V.: E necesară, în momentul de față, reabordarea istoriei naționale în teatru? Considerați că perspectiva comună e falsificată?
A.P.: Reabordarea istoriei, adică, dacă înțeleg bine sensul întrebării, o analiză obiectiv informată asupra trecutului nostru este mereu necesară. Măcar pentru exercițiul autoanalizei echilibrate. Marile națiuni au deprinderea de a se raporta, în general, fără complexe la propria istorie. Cele mai mici oscilează între hiperbole și derizoriu. Inclusiv din motive obiective. „Perspectiva comună” care, de altfel, cred că este semnificativ schimbată azi față de acum 30-40 de ani, rămâne vulnerabilă la ideologia prezentului. În perioada comunistă, regimul avea nevoie de o descendență de eroi pentru întâiul erou al țării. În perioada actuală, sentimentul de inferioritate, fixat inevitabil în întâlnirile cu un Occident evident superior, creează tendința de a ne desființa eroii pentru a evita comparații ce nu ne avantajează. „Nu suntem noi primii, dar nici cei dinainte n-au inventat roata”. Ne adaptăm, e necesar pentru a rămâne funcționali.
A.V.: Ce înseamnă pentru dumneavoastră un erou național? Cum arată acesta?
A.P.: Pe lângă alte înzestrări, eroul cred că are, trebuie să aibă în propriul portofoliu, capacitatea de a se sacrifica util pentru un obiectiv care îi depășește propriile interese.
A.V.: Biserica Ortodoxă Română îl consideră pe Constantin Brâncoveanu un martir. Cum comentați statutul de sfânt al acestuia?
A.P.: În condițiile în care domnitorul și-a pierdut viața, împreună cu fiii săi, inclusiv pentru vina de a nu fi acceptat să renunțe la credința ortodoxă, decizia Bisericii Ortodoxe Române pare absolut justificată. Nu e treaba mea să comentez statutul de sfânt. Eu am încercat doar să-l descopăr, atât cât m-am priceput, pe omul care avea să devină sfânt. Pe Constantin. Să înțeleg, pas cu pas, dintr-o perspectivă realistă și, în egală măsură, ficțională, cum se face nefăcutul? „Făcând”, spune Constantin. E un răspuns posibil, evident nu e singurul. Întreaga piesă este dedicată exact acestui drum, reprodus inclusiv în monologul final în care Constantin, părinte și spirit contemporan, pornește dintr-un firesc cald și familiar nouă, pentru a ajunge într-o atrocitate în interiorul căreia continuă să rămână om. Să caute, rațional, sensul. Și
să-l găsească.
A.V.: Care credeți că a fost cea mai mare slăbiciune a lui Constantin Brâncoveanu? Dar cea mai mare calitate?
A.P.: Nu mă simt competent să fac topul calităților sau al slăbiciunilor nici măcar în cazul prietenilor mei.
Următoarea reprezentație a spectacolului „Constantin” va avea loc sâmbătă, 21 martie, ora 19.30, la Sala Mică a Teatrului Național Târgu-Mureș. Rolul titular este interpretat de Nicu Mihoc.