Alungă-mi toamna inimii, femeie,
Sufletul meu e ca argintul viu,
Ți-e patos, alinare, mângâiere,
Pășește-n el cât nu e prea târziu.
În dimineți cu arămii covoare,
Cu dor de verde-n reavăn așternut,
Buze de fragă, tandre, cu savoare,
Pecetluiască-mi gura cu-n sărut.
Nu aștepta a norilor reci lacrimi,
Nu aștepta gri brume pe alei,
Trup nud să îmi aline grele patimi,
Cu must în sâni, la pântec flori de tei.
Te-am îmbrăcat în vers, iubită doamnă,
Din luna lui Florar spre vremi de nea,
Ți-am pus pe creștet diademe-n toamnă,
Podoabe de cuvânt din rima mea.
Nu-ntârzia prea mult, cad frunze-n salbe,
Greierii tac sub burnițe sau ploi,
Clepsidra curge fad spre timpuri albe,
Stropii la streșini deveni-vor sloi.
Alungă-mi toamna inimii, femeie,
Să fim ca două veri în trup și-n gând,
Iubirea noastră, caldă melopee,
Flacără vie-n felinar arzând.
(Din viitorul volum, “Lutul de aur”)