Desigur, când analizăm aceste fenomene, inclusiv eșecul regimului de ocupație în politica lui de suprimare a românilor, a Bisericii și a religiei lor, luăm în calcul nu numai mediul natural și spiritual specific românilor, ci și acțiunea nemijlocită, am spune militantismul conducătorilor spirituali, al păstorilor sufletești, al credincioșilor români, pentru apărarea lor, a ființei lor spirituale și a Bisericii lor, a naționalității lor.
Vom menționa, în acest sens, că Biserica românească, în totalitatea și unitatea sa, atât din teritoriul cotropit, cât și din cel de sub jurisdicția guvernului român, nu a avut liniște, din prima clipă a schimbării destinului nostru și până în ultima clipă a salvării lui. De la patriarh, la mitropoliți și episcopi, la călugări, la protopopi, parohi, cantori și enoriași, toți s-au legat să facă, fiecare cât putea, pentru a nu lăsa pradă deznădejdii pe cei subjugați și a-l obliga pe ocupant și pe apărătorii lui politici sau religioși să înțeleagă că românii nu vor pieri și nu vor să piară ca nație, chiar ajunși din nou - parte dintre ei - sub călcâiul străin, sub care au mai fost. Merită și trebuie menționate, în această logică, câteva momente de o semnificație ce nu poate fi uitată.
Din momentul în care, începând cu primăvara anului 1941, guvernanții horthyști au pus în aplicare vechile lor planuri de a subordona Biserica românească și din moment ce - pe de altă parte - din toamna aceluiași an, s-a încercat afilierea unei părți a românilor episcopiei maghiare din Hajdudorog, iar a altei părți, ulterior, eparhiei maghiare a lui Popoff, primejduindu-se grav nu numai independența, autonomia Bisericii românești, din acest teritoriu, ci însăși ființa românilor, ca naționalitate de sine stătătoare, întreaga conducere, toți ierarhii români, de o parte și de alta a frontierei vremelnice stabilită la Viena, au desfășurat o neostoită activitate, scrisă și orală, politică și diplomatică, prin toate mijloacele posibile, pentru salvarea celor peste 1.300.000 români, amenințați de a fi rupți de “legea românească”, legea unității lor spirituale.
De îndată ce au apărut primele zvonuri în legătură cu intenția guvernului ungar de a crea o episcopie maghiară, așa-zis ortodoxă, patriarhul de la București a avertizat guvernul român că “scopul nemărturisit” al acestei episcopii este de “a maghiariza pe toți ortodocșii” din Ungaria și în primul rând pe românii care sunt “cei mai numeroși ortodocși din cuprinsul actual al Ungariei”. Aceeași apreciere a fost dată acțiunii respective și de către Mitropolia ortodoxă română a Ardealului care, într-o adresă trimisă Ministerului Afacerilor Străine al României, arată cu deplină dreptate că “noua episcopie ortodoxă (maghiară - n.n.) vrea să fie Hajdudorog-ul ortodox, căci maghiari ortodocși nu există, întrucât maghiarii sunt romano-catolici, reformați, unitarieni sau luterani”. Mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan, observa cu luciditate că “guvernul maghiar profită de situația încă neclarificată de astăzi (mai 1941 - n.n.), pentru ca să creeze această Episcopie ortodoxă, al cărui singur scop este de a servi ca organ de maghiarizare”. Mitropolitul Ardealului făcea apel la guvernul țării, să întreprindă măsurile cuvenite pentru a evita împlinirea scopurilor propuse de Ungaria prin acest “organ de maghiarizare”, iar Patriarhului Bisericii Ortodoxe României îi adresa rugămintea de a “interveni (...) la celelalte Biserici autocefale surori, ca să nu recunoască înființarea Episcopiei ortodoxe maghiare și rutene și să nu coopereze nici un ierarh ortodox la crearea unei ierarhii pe seama acelei Episcopii...”
Intervențiile forurilor conducătoare ale Bisericii Ortodoxe Române pentru “ocrotirea ființei Românilor ortodocși rămași în Ungaria” - după cum se exprima mitropolitul Nicolae Bălan, în mai 1941 - s-au intensificat, pe măsură ce diversiunea Popoff lua proporții și creștea primejdia hirotoniei lui ca episcop, de către una din Bisericile ortodoxe (bulgară, greacă, rusă, poloneză, sârbă etc.). În noiembrie 1943, alături de numeroase intervenții ale Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române, Mitropolia Ardealului înaintează Ministerului Afacerilor Străine al României, un amplu studiu-documentar asupra genezei diversiunii Ungariei cu Episcopia ortodoxă maghiară, precum și a căilor posibile de urmat de către guvernul Ungariei, pentru a obține hirotonirea ca episcop a caterisitului Popoff, pentru a da astfel putere canonică acestuia. În acest sens, studiul pornea de la realitatea că “Protoiereul dr. Popoff nu poate fi niciodată instituit în mod canonic în funcția de conducător al unei biserici ortodoxe, fie aceea și cea ortodoxă maghiară, pentru motivul că el se găsește în situația de cleric caterisit, adică depus din cinul preoțesc”. În situația când guvernul Ungariei știa acest lucru, se presupunea că acesta va face toate intervențiile posibile pentru ca vreun patriarh să-l hirotonească. De aceea, se cerea Ministerului român al Afacerilor Străine să intervină pe cale diplomatică, din partea statului, precum și din partea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la Constantinopol, Belgrad, Sofia, Atena, Varșovia, Berlin, Zagreb, Tirana, pentru a evita hirotonirea lui Popoff. Și, într-adevăr, în toți acești ani, organele de stat românești, implicate în politica externă, Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române au dat curs acestor cerințe, evitându-se în ultimă instanță finalizarea canonică a aventurii Horthy - Popoff. Și, în final, această diversiune a eșuat, dar ea, după cum remarcă mitropolitul dr. Antonie Plămădeală, “a produs, la timpul său, multă amărăciune și a ținut în încordare, zi și noapte, ani de-a rândul, nu numai pe românii direct amenințați, căzuți sub incidența Dictatului de la Viena și încorporați în Ungaria horthystă, ci și pe cei din Țara-mamă, care au resimțit, tot atât de grav, durerea celor ce se puneau la cale acolo”.
(Va urma)
