Înainte de prezentarea lor este bine de reținut că presiunile împotriva clerului și a credincioșilor români de a-și lepăda religia și a trece la una dintre cele maghiare au început imediat după ce s-a pronunțat Dictatul de la Viena. Pilduitor este cazul preotului Dumitru Tufan, refugiat din comuna Bicsad, județul Trei Scaune, care arată că, în ziua de 1 septembrie 1940, după vecernie, cete de unguri au manifestat prin comună strigând că “Toți valahii ar trebui înjunghiați” iar seara i-au atacat casa cu pietre și bolovani. Chiar în ziua respectivă, mai mulți credincioși ortodocși i-au spus “că de acum nu mai vin la biserica românească că le este frică de unguri”. În noaptea ce a urmat, arată el, “am fost amenințat cu moartea (. . .)”. În aceste împrejurări, unii credincioși români ortodocși au început să treacă la romano-catolici. Până la 8 septembrie 1940 au trecut 16 persoane “de frică să nu fie găsiți de unguri, ca ortodocși”. În același sens cităm și cazul petrecut cu preotul și credincioșii bisericii ortodoxe române din comuna Cernatul de jos, județul Trei Scaune, potrivit mărturiilor scrise ale fostului paroh de aici, Teofil Doctor, refugiat în comuna Vînători și trimise mitropolitului Nicolae Bălan, din Sibiu, la 27 septembrie 1940. Iată cum narează evenimentele sus-zisul preot: “În seara zilei de 1 septembrie 1940, ora 2, după miezul nopții - în Cernatul de Jos, jud. Trei Scaune - o ceată de unguri au manifestat în fața casei parohiale, care mă adăpostea, împreună cu soția, copila de 4 săptămîni și o soră a mea - cîntînd imnul maghiar, huiduindu-mă și amenințîndu-mă prin «Uuu», prelungit și formule ca «Olah pap, olan pap, a sosit timpul» (în limba maghiară) și alte multe pe care nu le-am înțeles din cauza strigătelor sălbatece și a zgomotului produs de pietrele care loveau poarta (.. .). Aceleași lucruri s-au petrecut și în zilele de 3 și 4 septembrie 1940, (...) în seara zilei de 5 (cinci) septembrie 1940, mergînd după lapte - deoarece femeia care-l aducea întîrziase - am fost asediat cu înjurături și pietre, alegîndu-mă cu o rană la ureche și ceafă, iar din întuneric am auzit cuvintele: «Dacă spui la cineva te omorîm (în lb. maghiară)» “. Plîngîndu-se autorităților, dominate tot de elemente șovine maghiare, i-au oferit un ... revolver ! Evident, preotul a refuzat oferta și s-a gîndit doar la modul în care să-și salveze familia care, “flămîndă, era amenințată cu moartea”. El arăta cum “comercianții au început boicotul prin refuzul vinderii articolelor absolut necesare care, pentru unguri, se găseau (. . .). Iar celor care pînă acuma îmi aduceau lapte, au început să li se îmbolnăvească vitele”. El arată apoi că preoții reformați și romano-catolici l-au avertizat că pămîntul parohiei ortodoxe “va fi luat, deoarece a fost primit prin reforma agrară. Deci, ultima sursă a existenței îmi era tăiată”. După toate acestea “Ungurii de acolo au lovit ceea ce doare mai mult: sufletul”, spunînd că “românii sunt siliți a-și părăsi religia, dacă doresc a trăi în Ungaria”. El citează exemple de români ca Olah Badi Dionisie care a fost amenințat că dacă nu trece “de la români” va fi bătut și pedepsit aspru. Relatînd această împrejurare, preotul spune : “După discuții de câteva ore, în decursul cărora am explicat omului meu situația, mi-a spus că mai bine moare decît să-și lepede credința. Totuși, a doua zi, am primit anunțul primăriei prin care mi s-a adus la cunoștință trecerea lui Badi Dionisie, împreună cu cei trei băieți ai săi, la religia romano-catolică”. Întrebînd apoi pe alți români care au fost siliți să facă același pas (Savu Lean, Badi Petru, etc. etc.) aceștia au răspuns: “Părinte, am trecut, fiindcă am fost siliți, deoarece altfel ne spînzură”.
(Va urma)
