PĂTIMIRILE ROMÂNILOR
Într-adevăr, în perioada ce a urmat Dictatului de la Viena, românii din teritoriul ocupat de Ungaria horthystă au fost supuși unor situații dintre cele mai dramatice, nemaiîntâlnite.
Ceea ce am reprodus despre acest regim în pagina anterioară aparține unui organ central al puterii de stat a României și datează din toamna anului 1944. Unii ar putea să se îndoiască dacă acest document caracteriza corect drama românilor din teritoriul cotropit de Ungaria. Pentru aceștia, ca și pentru toți cei care vor lectura această carte, reproducem următoarea descriere făcută de un gazetar secui-maghiar (după cum el însuși se aprecia) Gyõrgy Ferenczy, care a desfășurat o vastă activitate gazetărească la Budapesta, Satu-Mare, unde a scos foaia “Kimondom” (“Mă pronunț”) și Cluj, pe care l-a părăsit după ocuparea orașului de către trupele ungare, îngrozit de ceea ce i-a fost dat să vadă. Iată un fragment din lucrarea: “Golgota în Transilvania”, editată la Arad, la sfârșitul anului 1940, într-o primă ediție, iar în cea de-a doua, în 1941, în editura Institutului de arte grafice “Eminescu”, București: “Adio Cluj . . . într-o minunată zi de toamnă îmi iau rămas bun de la orașul meu natal. Cu ochii în lacrimi mai mângâi o dată amintirile unui trecut fericit, ce-mi revine în minte. Durerea îmi sfredelește inima (...) Trebuie să plec din orașul natal și să las aici mormântul părinților mei. Trebuie să spun adio Clujului. Mă desparte de el soarta necruțătoare și cine știe când voi mai putea păși pe pământul lui atât de drag mie (...) Mă resemnez și cu fruntea sus merg mai departe pe calea cea nouă. Trecutul m-a călit, căci și luptele mele de până acum au fost un lung șir de încercări. Eu însă și în trecut le-am privit cu calm, deoarece eram convins de faptul că dreptatea este de partea mea. Am ținut prelegeri. Am scris cărți. Am redactat publicații. Cu viu grai sau în scris, întotdeauna am afirmat că ungurii din Transilvania și înainte de război (primul război mondial - n.n.) au fost în minoritate, iar sub români păturile largi ale oamenilor muncii maghiari erau complet mulțumite de soarta lor. Naționalitățile au trăit ca cetățeni români, cu drepturi depline, într-o totală libertate, la reforma agrară le-a revenit pământ (...) M-am considerat întotdeauna un secui care luptă pentru o conlucrare pașnică a popoarelor care trăiesc în România, dar, în același timp, ca cetățean român cinstit, loial, am înfierat munca de subminare pornită împotriva unității teritoriale a patriei noastre și m-am opus mișcărilor iredentiste. Cu ochii înlăcrămați, cu inima însângerată, spun adio orașului meu natal și cu toiagul pribegiei în mână, o pornesc ca să lupt mai departe pentru Adevăr, pentru reînviere”. Apoi, OMUL CREȘTIN Ferenczy Gyõrgy spune cu sufletul răvășit: “Trebuie însă să mă refer la umanitate, la cinste, la bunul gust, la sentimente omenești, când arăt atrocitățile fără seamăn care s-au comis pe pământul Transilvaniei după ocupație. Împotriva acestora trebuie să protesteze cu tonul cel mai vehement toată lumea, toți acei din al cărui suflet n-a murit adevăratul creștinism, dragostea față de aproapele. Tocul îmi tremură în mână când aștern aceste rânduri pe hârtie. Mândrul pământ al Transilvaniei s-a transformat într-o amarnică Golgotă, unde se petrec cele mai groaznice evenimente. Oamenii sunt închiși cu sutele, cu miile, sunt bătuți, sunt torturați în mod cumplit. Asasinatele și execuțiile se țin lanț, și toate acestea doar pentru că unica vină a nenorocitelor victime este aceea de a se fi născut român. (...) Durerea ne sfâșie inimile la auzul atâtor suferințe. Cu ochii înlăcrimați, cu durerea în suflet, ne uităm la cer și, precum a făcut Iisus Christos, întrebăm și noi la fel: Cu ce au greșit ? Care e vina acestor oameni nenorociți, torturați? Că s-au născut români? Până aici se aude hohotul disperării a multor sute de mii de oameni, ajunși sub stăpânire străină pe pământul Golgotei din Transilvania, unde vântul suflă leșurile celor spânzurați, unde cadavrele martirilor asasinați cu o sălbatică cruzime vestesc că instinctul bestial s-a eliberat și barbarismul - răzbunarea joacă dansul sălbatec, al morții... și acești oameni îndrăznesc să se numească creștini? Aceștia vorbesc despre dragostea frățească creștină? (...) A chinui fără vreun motiv politic, cu un vandalism necruțător, oameni lipsiți de apărare - este nemaiîntâlnit în istoria statelor civilizate ale Europei. De aceea nu putem exprima altceva decât dispreț (...) și dacă aceasta se mai continuă, atunci nu-mi rămâne altceva decât să mă rușinez că m-am născut secui-maghiar și să reneg și faptul că am învățat prima oară să mă rog lui Dumnezeu în limba maghiară (Arad, la 18 septembrie 1940)”. Și atrocitățile au continuat, la proporții infinit mai mari , ca până la data consemnărilor lui Ferenczy Gyõrgy.
(Va urma)
