Pentru ca statul român să poată deveni un luptător anticriză, trebuie să se transforme profund, dar și rapid, printr-un evantai de metode și politici care trec prin descentralizare, dereglementare, prin subsidiaritate, dar și prin adevărate revoluții instituționale și fiscale ce conduc nu numai la simplificarea birocrației, dar și la creșterea încrederii cetățeanului în voința și în putința statului de a-l servi, și nu de a-l umili, de a-i respecta drepturile și demnitatea de cetățean, nu numai obligațiile de contribuabil.
Dacă am încerca să caracterizăm în câteva cuvinte politica economică românească în perioada 2008-2009, am putea spune: prea târziu, prea puțin, prea încet.
Atât față de obiectivele tranziției sau ale aderării la UE, cât și față de celelalte țări central și est-europene, România s-a individualizat prin întârzierea începerii unor procese economice fundamentale, cum ar fi privatizarea sau restructurarea, prin reducerea la jumătate de măsură a unor programe importante, cum ar fi cel de dezvoltare a infrastructurii sau a bazei energetice, printr-un ritm extrem de lent al implementării unor măsuri, cum ar fi reglementarea statutului proprietății asupra terenurilor agricole.
Așa se explică situația în care ne aflăm. România se situează pe ultimul loc în Uniunea Europeană la majoritatea indicatorilor macroeconomici, iar decalajul în timp între nivelul ei de dezvoltare și media europeană este de peste 35 de ani. Perioada de criză pe care o parcurgem este o provocare pentru cele mai multe țări ale lumii. Din Statele Unite până în Ucraina, criza a dezmorțit gândirea și practica economică, înțelegându-se că în situații excepționale, cum sunt cele de criză, se cer măsuri excepționale, bazate pe o schimbare profundă a concepției și a comportamentelor economice. Unii reușesc mai bine și mai repede, alții reușesc mai greu, dar, fără excepție, voința de schimbare și de adaptare la problemele crizei este prezentă peste tot.
Noi nu ne-am dezmințit nici cu ocazia crizei izbucnite în 2007-2008.
Am întârziat până și în a recunoaște că suntem în criză. Toți se pregăteau pentru vremuri grele, noi spuneam că totul este perfect și că am devenit a șaptea putere economică a Europei, că vom construi mii de km de autostrăzi. S-a demonstrat din nou incapacitatea noastră de a depăși stadiul de prea târziu, prea puțin, prea încet.
Să trecem însă de la istorie la prezent.
Ce se întâmplă acum, la mai mult de zece ani de la istoria de mai sus?
Din păcate, se pare că decidenții politici din întreaga lume nu au învățat mare lucru din ceea ce a însemnat criza 2007-2008.
Laureatul Premiului Nobel pentru științe economice din 2018, Paul Romer, spunea că: “o criză este un lucru pe care nu trebuie să-l irosim”.
La prima vedere, poate părea o afirmație dacă nu șocantă, măcar surprinzătoare, dar laureatul Premiului Nobel își susținea astfel afirmația: “În economie, ca și în existența noastră zilnică, crizele sunt oportunități de a pune sub semnul întrebării multe din cele ce păreau a fi adevăruri absolute, de aducere în prim-plan a unor intenții de schimbare prea mult timp amânate, de regândire a unor decizii considerate până atunci neavenite sau chiar utopice. Criza este de asemenea o ocazie de reconsiderare a unei ordini acceptate ca fiind perfectă și veșnică, este un moment în care pot apărea idei nu doar novatoare, dar, câteodată, chiar revoluționare. Să ne amintim că marea criză din anii 1930 a generat reforme monetare, financiare și sociale care au guvernat mai mult de o jumătate de secol viața economică americană.
Nu se poate spune că situația evocată de Paul Romer s-a repetat în cazul crizei 2007-2008.
Putem spune că, fără excepții, analiza și literatura economică nu acordă acestei crize niciun rol important în ceea ce ar fi putut fi “o schimbare de esență” a paradigmei modelului economic și financiar global.
În pofida efectelor dramatice ale crizei asupra ansamblului economiei mondiale și, mai ales, asupra economiilor dezvoltate și puternic industrializate, criza nu a condus la o reevaluare și la o reașezare a principiilor de bază, de sorginte neoliberală, ale modelului și, mai ales, nu a condus la o nouă reașezare a raporturilor dintre bănci și economia materială, la un nou mod de interpretare a rolului capitalului financiar într-o lume globalizată.
(Va urma)
