• Când Domnul a împărțit Canaanul între triburile lui Israel, Levi nu a primit nici o parte de pământ. Dumnezeu i-a zis lui clar: „Eu sunt partea ta și moștenirea ta”. Prin acele cuvinte el a devenit mai bogat decât toți regii și rajahii care au trăit vreodată în lume. Și există un principiu spiritual aici, un principiu încă valid pentru fiecare fiu credincios al Celui Preaînalt. Omul care Îl are pe Dumnezeu drept comoară, are toate lucrurile în aceasta. Multe comori obișnuite pot să fie tăgăduite de el sau, dacă i se îngăduie să-și afle plăcerea în ele, aceasta va fi atât de temperată încât comorile niciodată nu-i vor putea asigura fericirea. Dacă, însă, comoara lui este Dumnezeu, omul își poate vedea averile dispărând una după alta, fără a fi afectat prea mult, fără a avea sentimentul pierderii. De folos este nouă cuvântul Fericitului Augustin: „Fericit este omul care Te cunoaște pe Tine, Doamne”.
***
• „Având frică de Dumnezeu și trezvia atenției, oricine poate rosti rugăciunea lui Iisus: «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, Miluiește-mă pe mine păcătosul», oricând și oriunde. Fără această rugăciune lucrătoare a minții și a inimii, nimeni nu poate scăpa de acțiunea patimilor și de alcătuirea gândurilor rele și a poftelor viclene. Când adâncul căderii mele invocă adâncul îndurării divine, mă umplu de Hristos, mă bucur de prezența Sa. Rugăciunea inimii, rostită neîncetat, încetează să fie rugăciunea mea. Ea devine rugăciunea lui Hristos în mine. Numele Domnului îl umple pe om ca pe un templu al Său, îl transformă în loc al prezenței divine, îl hristifică. Zicând această rugăciune, înțelegi experiența Sfântului Apostol Pavel, care grăia: «Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine» (Galateni 2, 20). Chemând numele divin, te odihnești în prezența lui Dumnezeu, ești stăpânit de o iubire activă pentru Mântuitorul, de dor mistuitor de a te împărtăși mai deplin de viața dumnezeiască.”
***
• „În Noul Testament avem numeroase și impresionante cazuri de inimi bolnave, din cauza nesocotirii orânduirii divine, peste care, în clipa copleșitoarei lor rătăciri, soarele divin își trimite razele sale binefăcătoare și tămăduitoare. Cu o condiție, însă, și anume, ca cei păcătoși să fi ajuns la conștiința ticăloșirii sufletului lor, mărturisindu-se în Duh de căință grava lor nesocotință, precum și la hotărârea de a substitui bezna păcatului cu lumina virtuților, de a așeza adevărul în locul erorii”. Filosoful și matematicianul german Leibnitz, mort în anul 1716, spunea că „dacă Dumnezeu îngăduie păcatul, este dovadă de înțelepciune, pentru că întoarcerea, convertirea fac măreția omului”. Sfântul Apostol Pavel scria corintenilor că „nici desfrânații, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiții, nici furii, nici lacomii, nici bețivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu. Și așa erați unii dintre voi. Dar v-ați spălat, dar v-ați sfințit, dar v-ați îndreptat în numele Domnului nostru Iisus Hristos și în Duhul Dumnezeului nostru” (I Corinteni 6, 9-11).
Din volumul „HRISTOS, SALVAREA NOASTRĂ!”