O schimbare de interes și de atitudine a apărut post factum, după ce au devenit “reale și palpabile” efectele fenomenului încălzirii globale.
Conferința organizată de către Organizația Națiunilor Unite la Rio în 1992 pune în discuție pentru prima dată la nivel global problema implicațiilor economice și geopolitice ale fenomenului încălzirii globale. Conferința ajunge la concluzia că, pentru a reduce doar cu 2 grade Celsius încălzirea globală până la sfârșitul secolului, ar fi necesară reducerea emisiei de gaz de seră cu 75% până la nivelul anului 2050 în țările dezvoltate (Nord). Numai în aceste condiții, țările în curs de dezvoltare (Sud) ar putea reduce decalajul față de țările dezvoltate, condiție esențială de echilibrare a raportului dintre cele două zone de dezvoltare (Nord-Sud). Din păcate, concluziile Conferinței de la Rio nu au fost transpuse decât modest și parțial în politicile naționale ale principalelor țări dezvoltate, ceea ce a determinat ca Raportul OCDE intitulat “Perspectives de l’environnement á l’horizon 2050” să arate că: “Procesul de degradare și eroziune a capitalului nostru de mediu și resurse naturale riscă să fie continuat până la nivelul anului 2050, ceea ce va determina schimbări ireversibile care ar putea pune în pericol realizările a două secole de amelioare a nivelului și condițiilor de viață”.
După Conferința de la Rio a trebuit să se aștepte Conferința de la Paris din 2015 pentru ca problema încălzirii globale să aibă o nouă și mai realistă tratare. Conferința de la Paris (COP21: “21th Conference of Parties”) s-a încheiat pe data de 12 decembrie 2015 prin semnarea unui acord considerat a fi “istoric”. Mai mult de 190 de țări participante au adoptat un tratat internațional referitor la reducerea cu cel puțin 2 grade Celsius a încălzirii globale până la sfârșitul secolului (în raport cu așa-numita eră preindustrială). Se consideră că este un acord istoric și o victorie diplomatică, deoarece a reușit să depășească eșecul suferit de negocieri în 2009 la Conferința de la Copenhaga. Până în 2009, cadrul general de negociere era cel stabilit prin protocolul de la Kyoto (1997), prin care se stabilea contribuția fiecărei țări la reducerea gazului cu efect de seră în manieră multilaterală. Acordul de la Paris a eliminat multilateralismul, introducând sistemul “contribuțiilor voluntare și unilaterale” ale fiecărui stat în parte. Abandonarea protocolului de la Kyoto a devenit necesară deoarece unele state dezvoltate (SUA, Canada, Australia) au refuzat să-l semneze, ceea ce a determinat și unele state cu economie emergentă să se abțină de la aplicarea lui. S-a creat o situație prin care unele state emergente (China, India) s-au considerat libere să nu aplice prevederile protocolului, ajungând să dețină aproape jumătate din volumul emisiilor de gaz cu efect de seră la nivel planetar. În acest context, trebuie spus că acordul COP21 are și avantajul introducerii unor verificări ale contribuțiilor voluntare la intervale de cinci ani, ceea ce ar crea o presiune asupra politicilor naționale în direcția respectării obligațiilor asumate.
(Va urma)