Încă din perioada anilor 2000, știința economică, împreună cu aportul cercetării istorice, sociologice și politologice au pus în discuție problema schimbărilor inevitabile pe care “lumea” le va parcurge ca urmare a raportului dintre sistem economic și idei socio-economice, plecând de la efectele sau consecințele pe care le va avea dispariția aproape completă a comunismului după 1990. Accentul s-a pus pe faptul că dispariția acestuia a condus și la dispariția concurenței/contradicției dintre socialism și capitalism, ceea ce a oferit capitalismului posibilitatea instaurării ideilor sale socio-economice în poziție de monopol absolut asupra arhitecturii și funcționării modelului global al economiei mondiale.
Un alt pilon de rezistență al studiilor din acea perioadă era acela al schimbării profunde a lumii ca urmare a trecerii puterii economice de la suportul capitalului material la cel al capitalului imaterial.
Conform acestor studii, schimbările paradigmei economice și sociale au însemnat în istoria ultimului secol și schimbări ale gândirilor socio-economice dominante. Pe parcursul a mai mult de șaptezeci de ani a coexistat o gândire socio-economică de sorginte marxist-leninistă în zona europeană dominată de fosta Uniune Sovietică, în Asia și chiar pe continentul american, cu o gândire socio-economică din țările occidentale, de sorginte capitalistă, schimbată pe parcursul diferitelor etape ale revoluției industriale.
Într-o abordare globală, evoluția lumii pe parcursul ultimului secol poate fi divizată în trei mari etape de schimbări, sau “faze istorice ale schimbării”, cum le-a denumit istoricul britanic Eric Hobsbawm.
Prima fază, denumită “catastrofică”, începe cu Primul Război Mondial (1914) și se termină după cel de-Al Doilea Război Mondial.
A doua fază, care a durat între 25-30 de ani, este cea “glorioasă”, caracterizată de o extraordinară creștere și dezvoltare economică ce a generat transformări și schimbări sociale într-o viteză și o amploare nemaicunoscute până atunci în istorie, ceea ce îl determină pe Hobsbawm să o denumească chiar “epocă de aur”.
A treia fază începe pe parcursul deceniului șapte al secolului trecut și continuă în prezent. Este faza “insecurității și a crizelor”, a descompunerii morale și a instabilității la nivel global.
Pe parcursul fazei glorioase, ideile socio-economice dominante în Occident erau expresia “unui tip de capitalism controlat de către Stat”. Reformele acelei perioade au avut ca obiect corijarea exceselor pieței și temperarea violenței luptei concurenționale. Statul se manifesta ca un arbitru al relațiilor de piață, iar sub presiunea revigorării mișcărilor sindicale, a avut numeroase inițiative legislative de îmbunătățire a condițiilor de muncă, de salarizare, de asistență socială și de stimulare a investițiilor în vederea creării de locuri de muncă.
Atât Eric Hobsbawm, cât și Michel Albert remarcă o schimbare radicală a rolului Statului, mai ales după declanșarea crizei din 2007-2008. Ideea socio-economică dominantă a acelei perioade nu mai constă în considerarea Statului ca “protector” al libertății economice și al bunului arbitru pe piață, ci ca un “element parazitar” al ansamblului economic și o frână a procesului de creare a profitului.
Este începutul unei ample schimbări prin care capitalismul preia rolul statului, momentul intrării în faza pe care Michel Albert o renumește “capitalismul înlocuiește Statul”.
Principiile de bază ale acestei faze sunt de natură neoliberală și se rezumă în câteva cuvinte: “Piața este bună, Statul este rău!”.
“Dacă în faza anterioară protecția socială era considerată ca un progres al ideilor socio-economice, acum, sub “conducerea pieței”, politicile sociale sunt considerate periculoase pentru sănătatea morală a națiunii deoarece încurajează nemunca, absenteismul și parazitismul. Dacă fiscalitatea era considerată ca o sursă esențială a colectării repetare și ca un element de echitate în distribuirea veniturilor, acum este considerată o povară nejustificată pe umerii capitalului.”
(Va urma)
