„Desenul lui Coacheș și Bisericuța lui Horea sunt amintiri scumpe ale primei mele călătorii în Munții Apuseni” (Ion I.C. Brătianu, fost prim-ministru și membru de onoare al Academiei Române).
Nu puține au fost situațiile când, în istoria noastră zbuciumată, românii s-au văzut nevoiți să ia calea pribegiei, refugiindu-se din Transilvania în Regat (și invers), ca să scape de urgisitorii unguri, austrieci, iudeo-bolșevici etc. Este, însă, (poate) uimitor să se afle că, de furia acestor asupritori ai neamului nostru, a pătimit (și) ... una din cele mai prețioase construcții de lemn din Transilvania, „bisericuța lui Horea” din Albac, prima biserică ardeleană salvată, în România, de furia celor de alt neam și credință! Dar, nenumărați strămoși de-ai lui Horea, au plecat mereu din Albac și, trecând Carpații an de an, au simțit fiorul tainic și sfânt să îl cinstească, alături de frații de același sânge și Credință „de peste munți”, pe marele lor înaintaș, Eroul eroilor, Horea, chiar în această bisericuță (aflată acum, după un „surghiun” de 111 ani), la Olăneștii Vâlcei. „Punctul de întâlnire” al românilor, intra și extracarpatici, a avut loc și în acest an, de hramul Sfântului Pantelimon, când am avut fericita ocazie, îngăduită de Sus, să văd, la Olănești, cum, prin purtarea
de grijă a preotului paroh E. Groșenoiu și a primarului venit din Albac (P.T. Todea), cât de minunat a fost, într-o bisericuță neîncăpătoare,ca frații români să se roage lui Dumnezeu și să cânte lalolaltă (pricesne și cântece patriotice au fost interpretate de un cor de elevi condus de instructor Claudia Bumb)!
Bisericuța în cauză, numită „a lui Horea”, este denumită astfel deoarece însuși meșterul Horea a trudit, alături de iobagii din Albac, la construirea ei, în 1746. În aceasta s-a rugat și, tot în aceasta, Horea a ascultat și împlinit cuvântul de învățătură al călugărului Sofronie, de la Cioara (azi Săliște), cel care a condus Răscoala românilor (1744-1761) pentru apărarea Ortodoxiei. La această mișcare, declanșată „pentru libertatea religioasă a românilor ortodocși din Transilvania” (așa cum se menționează încă de la intrarea în bisericuță), iar apoi, din octombrie 1784, avea să o continue însuși Horea. Însă, după ce răscoala sa a fost sălbatic înăbușită, pentru „stăpânitori” nimic nu mai trebuia să amintească de Horea - nici numele lui (interzis de autorități), nici bisericuța unde, trupește și duhovnicește, s-a nevoit...
(Va urma)
