Alături de această populație mai civilizată mai exista populația „Apiru" sau „Habiru", din care făceau parte cei din afara legii, acea populație marginalizată, certată cu legea, de la acest nume presupunându-se că a derivat și numele ebraic de evreu (cf. Th. Römer, în cartea „Moise. Omul care l-a întâlnit pe Dumnezeu"), având după cum se poate observa, mai mult o conotație semantică peiorativă decât cea a unui pretins popor ales, protejat și plăcut lui Dumnezeu, după cum se autorevendică acest fost popor nomad. Din această perspectivă există și alte interpretări etimologice a numelui ce desemnează acest popor, acesta părând a fi un derivat al cuvântului Ibrit, care în limba ebraică înseamnă pustiu (Avram plecând din Ur în Ibrit - pustiu), de unde, prin transformare, a devenit Ebreu, adică evreu, ceea ce este sinonim cu numele consacrat de Ebru, tradus prin evreu. De aici și limba ebraică modernă, ivrit, și poporul ivrit - israelian. Ceea ce trebuie reținut din istoria acestui popor este că străbunii israeliților, după limbă erau semiți, fiind înrudiți cu canaaniții, și probabil amestecați cu aceștia în cursul timpului, pe fondul fenomenului socio-cultural al aculturației, exprimat prin procesul de interacțiune a două culturi sau tipuri de cultură manifestată prin schimbări fie în ambele culturi, fie în una din ele. În esență, prin acest fenomen de durată sub raport temporar, se are în vedere internalizarea acestor valori - a noii matrice normative - axiologice a populației majoritare, dar care la aceste triburi nomade s-a produs mai greu, fiind cu mult rămase în urma acestor populații, de regulă de etnie arabă, ceea ce a condus la crearea unor tensiuni și stări conflictuale, adică la dezordine și destructurare socială, cum s-a întâmplat de-a lungul istoriei pe aceste teritorii, punctual culminant fiind excluderea socială sau, în cel mai fericit caz, asimilarea israeliților de etnicii majoritari, cum s-a întâmplat și cu acest popor, cu care chiar dacă divinitatea lor le-a fost protectivă (mai puțin prielnică), legitimându-le așezarea lor pe aceste teritorii prin Legămintele divine cu patriarhii lor, după cum este consemnat biblic, istoria le-a fost potrivnică mult timp, devenind pentru mult timp un popor fără țară, exclus și umilit, fiind cunoscut genocidul din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când au fost exterminați milioane de evrei prin acele lagăre de exterminare.
Cel care reprezenta simbolul libertății și a noii identități a acestui popor evreu, mereu revendicativ, a fost acea divinitate etnică unică, Yahwe, sub îndemnul căruia și-a urmat cursul istoriei sale, epopeea sa fiind binecunoscută din Biblie, așa că nu voi insista asupra acestor aspecte, cu caracter biblic și religios.
În contextul actual, când conflictul arabo-isrealian cunoaște cote ce pot amenința stabilitatea atât în regiune, cât și în plan mondial, mult mai important este de știut faptul că, sub raport genealogic, aceste două religii au cel puțin un părinte comun, pe primul lor Patriarh și părinte a acestor triburi de păstori nomazi, Avraam, astfel că din aceste triburi semite s-au desprins cele două religii mari ale lumii: iudaismul și islamismul, iar în mod indirect, creștinismul. Așa cum rezultă din textul biblic, religia islamică îl are ca părinte fondator pe Ismael, fratele lui Isaac (Facerea 25:12-19), având, așadar, un tată evreu și o mamă egipteană (Agar, roaba Saarei, soția lui Avraam). Desigur, pentru religia iudaică prezintă un mai mare interes ultimul fiu - urmaș al lui Avraam, Isaac. Aceasta, nu doar prin importanța sa religioasă, cât mai mult prin cea legată de numele statului Israel, care are ca etimologie fiul acestuia, Iacob, de unde derivă numele Israel. Înainte de a prezenta semnificația acestui nume, mi se pare să prezint un aspect mai puțin cunoscut, la fel de important, și anume la delimitarea acestor etnii și popoare, nu doar sub raport etnic și genealogic, ci și prin intermediul criteriului psihologic - a profilului psihologic al acestora. Astfel, punând la baza acestei analogii simbolice, etimologia acestor nume, în coroborare cu criteriul psihologic - al rolului unor simțuri în procesul cunoașterii, precum ar fi senzațiile, de pe o poziție partinică - subiectivă, un mare filosof mistic evreu (25 î.Hr.-50 d. Hr.), Philo Alexandrinul, consideră că Ismael, primul fiu al lui Avraam și viitorul părinte al popoarelor arabe de religie islamică, ar corespunde senzațiilor auditive, traducându-se prin sintagma „auzirea lui Dumnezeu", iar cel de-al doilea, Iacob, nepotul lui Avraam, ca al doilea născut dintre cei doi fii gemeni ai lui Isaac (Esau și Iacob), devenit prin împrejurări descrise și în Biblie, numele dat statului Israel, se traduce prin „vederea lui Dumnezeu".
Rezultă că prin acest criteriu psihologic, asemenea senzației vizuale - vederii, Iacob i-ar fi superior lui Ismail, adică senzației auditive, ceea ce prin extrapolare ar conduce la concluzia că evreii sunt superiori arabilor și musulmanilor. Superioritate manifestată atât prin intoleranță, cât și prin ocupare și excludere a celorlalte etnii cu care au conviețuit în acele teritorii, canaaneeni, deveniți palestinienii de mai târziu, cu care s-au aflat și se află și în prezent în conflict și într-o tendință ireversibilă de excludere reciprocă. Pe acest fond al analogiei psihologice, numele ebraic de Israel este tradus prin „bărbatul care L-a văzut pe Dumnezeu", alături de alte conotații atribuite acestui nume derivate din numele de Iacob și, respectiv, cel de Israel.
(va urma)
