De la cele 134 de nume de plante identificate, în sensul larg al cuvântului, incluzând şi apelative ca arbore, creangă, codru, pădure, de la care au rezultat antroponime, un număr redus s-a impus ca nume personale, iar cele mai multe au devenit porecle şi
s-au transmis ca supranume. Brânduşa, Bujor, Călin, Garoafă, Gherghina, Ghiocel, Trandafir au fost atribuite ca nume de botez, persoanele respective putându-şi sărbători ziua onomastică la Florii. Acest lucru explică frecvenţa mare pe care o au. Alte nume de plante au devenit active la nivelul familiei, ignorându-se numele personal exprimat prin nume calendaristic, dar, oricum, nu pot fi considerate porecle. Am în vedere antroponime ca Brebenel, Busuioc, Liliac, Nucă, Păpădie, Toporaş, care prin ele însele pot fi percepute ca nume alintătoare.
Şi în cazul numelor de familie provenite de la nume de plante avem în vedere originea lor în porecle. Apelativele nume de plante, de arbori, de fructe etc., de la care au rezultat porecle, impresionează prin caracteristicile lor, care au fost puse în relaţie cu ceea ce au reprezentat trăsături definitorii ale unor persoane. Multe din ele au fost create de copii, ştiindu-se că aceştia îşi atribuie porecle.
Cele 134 de nume de familie reţinute pentru caracteristica lor au funcţionat ca supranume în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Ele au devenit nume de familie oficiale în urma opţiunii unor purtători ca acestea să devină nume de familie consacrate, în baza Legii asupra numelui de la 1895.
Vechimea în sistemul antroponimic românesc a unor astfel de antroponime poate fi apreciată prin prezenţa lor în documente istorice datând din secolele al XV-lea şi al XVI-lea, redactate în limba slavonă: Brustur (1581), Bujor (1580), Ciupercă (1537), Fag (1588), Leuştean (1510), Mazăre (1554), Paltin (1590), Plop (1521), Stejar (1563), Trandafir (1588), Urzică (1591), Varză (1546).
Poreclele care au generat nume de familie cu frecvenţe mari, precum Bostan (5759), Bujor (7427), Buruiană (3995), Călin (37599), Creangă (3991), Dovleac (877), Morcov (930), Pădure (2872), Plop (907), Porumb (3634), Prună (4665), Trandafir (14888), Trifoi (1252) Urzică (2679) sunt rezultatul identificării aceloraşi trăsături la indivizi din întreg spaţiul românesc. Alteori porecla ia în derâdere caracterul unei persoane, ca în cazul celor al căror nume provine de la nume de legume şi zarzavat: Ardei, Castravete, Ceapă, Dovleac, Fasole, Lăptucă, Leuştean, Linte, Lobodă, Mazăre, Măcriş, Mărar, Morcov, Nap, Pătrunjel, Ridiche, Usturoi, Varză. O poreclă precum Pelin poate fi atribuită atât unei persoane apreciate că a dus o viaţă amară, năpăstuită, vitregită de „zile bune”, dar şi uneia care obişnuieşte să folosească planta pelin pentru a obţine un vin cu aromă caracteristică.
Numeroase nume de familie se revendică de la nume de pomi fructiferi sau arbori: Agud, Brad, Carpen, Cireş, Dafin, Dud, Fagu, Frasin, Gîrniţă, Gorun, Gutui, Nuc, Paltin, Perja, Plop, Salcie, Stejar, Teiu. Rolul pe care l-a jucat pădurea în viaţa poporului român este covârşitor: „Multe nume de persoane se trag de la realităţi ale pădurii, de la nume de arbori sau de la nume de animale sau păsări de pădure: Codru, Arbore, Creangă, Frasin, Tufescu, Căprioară, Lupu, Ursu, Cerbu, Vulpe, Iepure, Cucu, Corbu, Vultur, Sturzu ş.a.” (D. Macrea, Lingvistică şi cultură, Bucureşti, 1978, p. 59).
Din punct de vedere semantic, unele apelative prezintă omonime, din care unul din termeni este nume de plantă, de la care provine numele de familie: căldăruşă, ciucure, clopoţel, gălbenuş, liliac, lumânare, toporaş etc.
Numele de familie provenite de la nume de plante reprezintă un eşantion particular şi important în cadrul microsistemelor antroponimice româneşti. Cele 134 de nume de familie identificate (nu am reţinut derivate ale acestora) sunt purtate de 120.813 persoane din Rpmânia.
(Bibliografie: Teodor Oancă, Microsisteme antroponimice româneşti, Craiova, 2016)