Un vânător iubea să cutreiere pădurile și țarinele după vânat. Odată, urmărind îndelung prada, a urcat pe un munte înalt și, ostenit, s-a așezat pe o piatră mare să se odihnească. Văzând un stol de păsări ce zburau de pe o culme pe alta, a început să se gândească: „De ce Dumnezeu nu a dat aripi omului, să poată zbura?". În aceeași clipă trecea pe acolo un smerit sihastru, și cunoscând gândul vânătorului, i-a spus: - Iată, tu gândești că Dumnezeu nu ți-a dat aripi; dar dacă ar fi să ți se dea aripi, oricum nu vei fi mulțumit, și vei zice: „Aripile mele sunt slabe, și nu pot zbura cu ele până la cer ca să văd ce este acolo". Iar dacă ți se vor da aripi atât de puternice cât să te poți înălța până la cer, și atunci vei fi nemulțumit și vei zice: „Nu înțeleg ce se petrece aici". Iar dacă ți se va da înțelegere, iarăși vei fi nemulțumit și vei zice: „De ce nu sunt eu un înger?" Și dacă te vei face înger, iarăși vei fi nemulțumit și vei zice: „De ce nu sunt eu heruvim?". Și dacă te vei face heruvim, vei zice: „De ce nu mi-a dat Dumnezeu să ocârmuiesc cerul?" Iar dacă ți se va da să ocârmuiești cerul, și atunci vei fi nemulțumit și, la fel ca un oarecare altul, cu îndrăzneală vei căuta și mai mult. Deci, totdeauna smerește-te, și mulțumește-te cu ce ți s-a dăruit, și atunci vei trăi cu Dumnezeu.
Vânătorul a înțeles că sihastrul grăise adevărul și a mulțumit lui Dumnezeu că-i trimisese monahul care să-l înțelepțească și să-i descopere calea smereniei. Hristos Domnul spune: „Învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima" (Matei 11, 29).
Volumul „Sub mantia smereniei" se găsește la Catedrala Mare și la Biserica „Sfântul Gheorghe" din Tudor
