Sânmărghita, localitate atestată documentar la 1408, aparține de comuna Sânpaul, fiind la nicio jumătate de oră de drum cu mașina de Târgu-Mureș.
Satul e cuibărit în coasta unui deal, pe malul drept al Mureșului, și totuși pare rupt de lume, de la Sânpaul colbul se ridică precum un nor în urma mașinii, pe drumul ce duce la sânmărghiteni.
Conscripția din 1733 înregistrează 27 de familii greco-catolice, păstorite însă de trei preoți.
Conscripția lui Petru Aron din 1750 înscrie în documente 127 de suflete, de confesiune unită (greco-catolică), cu preot și o biserică de lemn.
La 1857, sunt înregistrate 52 case și 57 locuințe, iar din cei 291 locuitori, 240 erau românii greco-catolici, 7 romano-catolici și 35 reformați (maghiari).
Șematismul jubiliar din 1900 prezintă următoarele date: 240 greco-catolici, 18 reformați și 5 izraeliți.
Din același document, aflăm că paroh era Gheorghe Răchită, iar odată cu el, din 1826, se încep matricolelor școlare.
În această perioadă, biserica satului e pictată, după cum reiese din inscripția din spatele iconostasului: „S-au zugrăvit această sfântă biserică cu toată cheltuiala dumnisale Ana Hodăjița, fiind paroh satului Răchită Gheorghe coratăr Lițu Dumitru făt Vodă loan. Zugrav Porfiri lui Leon Feisa. anul 1838″.
Dacă data pictării bisericii e consfințită fără echivoc, în privința construirii bisericii, specialiștii, luând în calcul dimensiunile bisericii, forma construirii și partiul, precum și consemnarea existenței ei la 1733, apreciază că începuturile bisericii pot fi plasate la sfârșitul secolului al XVII-lea.
Biserica, având hramul „Sfinții Arhangheli”, a fost amplasată pe un terasament al dealului, în cimitirul satului, spre nordul acestuia.
„Planul bisericii a fost simplu (după cum stabilește un împătimit cercetător al bisericilor de lemn mureșene, Ioan Eugen Man, în lucrarea sa dedicată acestor imobile), cu o navă dreptunghiulară de 10,65 m lungime, 4.30 m lățime, cu înălțimea pereților de 1,70 m, având absida poligonală în cinci laturi, nedecroșată, situată spre vest. Bârnele din care au fost alcătuiți pereții se îmbinau aidoma celor de la casele țărănești, în coadă de rândunică, dând naștere consolelor crestate în trepte. Interiorul prezenta o înșiruire de încăperi. Prima încăpere, în care se pătrundea prin intrarea de pe latura vestică, pronaosul, era în lungime de 3,10 m și 4,30 m lățime.
A doua încăpere, tot dreptunghiulară, naosul, era separată de pronaos de un perete ce se înălța până la planul nașterii bolții în leagăn, în lungime de 4,50 m. Spre est, imediat după iconostas, era cel mai mic spațiu, al altarului, de 2,80 m lungime”.
Toate aceste date vor rămâne în documentele care vor vorbi despre Biserica de la Sânmărghita, care a dăinuit mai bine de trei secole, dar care s-a transformat în scrum în câteva zeci de minute, din cauza inconștienței unui localnic, care a adunat resturile din cimitir – flori, coroane etc. – și le-a dat foc în apropierea bisericii. Vântul a extins focul la vegetația uscată din preajma bisericii, care a ars ca o torță, pentru că amplasamentul au făcut anevoioase și ineficiente intervențiile sătenilor, care au vrut să stingă focul cu găleți de apă, ca apoi mașina pompierilor, deși avea tracțiune 4X4, nu a reușit nici ea să urce până la biserică, din ce au relatat martorii oculari.
Poliția a început cercetările și, probabil, va deschide dosar de cercetare penală celui care se face vinovat de această catastrofă. Orice pedeapsă ar primi însă, nimeni nu le poate aduce sânmărghițenilor biserica înapoi, cea în care s-au rugat sute de ani, în care au făcut nunți, botezuri, iar dincolo de valoarea sentimentală, biserica era monument istoric de categoria A, pentru vechimea și valoarea ei – arhitectură, pictură etc.
Comunitatea Sânmărghitei e îmbătrânită și împuținată și n-a reușit să termine nici lucrările la biserica nouă.
Cea veche rămăsese nefolosită, nu mai era racordată nici la curentul electric și nici la gaz.
Uitată și de oameni și de Dumnezeu, biserica de lemn din Sânmărghita s-a transformat în cenușă.
Chiar dacă s-ar ridica o biserică identică cu cea care a ars – există toate planurile acesteia – ea nu va mai fi niciodată ce a fost.
Despre ea se va vorbi de acum încolo cu „a fost odată ca niciodată”…