Motto: În temeiul Codrului / Cale nu-i, cărare nu-i, / Că de-a fost odată cale,/ Ea s-a prefăcut în vale. // De-i cărare undeva, / Nu mi-o ştie nimenea, / Că-i pierdură urmele / Ciobănaşi cu turmele // Şi-i pierdură semnele / Pădurari cu lemnele.
Fie, acest motto, cel mai lung pe care l-am întâlnit. Şi-i firesc să fie astfel, întrucât autorul anonim (neamul nostru) dăinuie abisal pe acest Pământ Miraculos, unde sufletul său colectiv a fost şlefuit prin revărsarea imemorială a apelor cereşti-dumnezeieşti asupră-i.
Traversând Carpaţii, poposind în Târgu-Mureş, apoi la Blaj, Eminescu a ajuns şi prin Mărginimea Sibiului, unde a auzit, din glas de păstor şi plugar, versurile-mărgăritar de mai sus.
Promit că voi încerca, în viitor, un eseu despre sensurile profunde ale acestei creaţii populare, creaţie-rădăcină a culturii neamului, fără de care o cultură pur tehnico-industrială nu poate emana altceva decât cultura luciferică, la care suntem martori pasivi într-o somnolenţă pustiitoare, ce duce spre dispariţia Naţiunii. Asta se şi vrea dinafară Patriei noastre: globalizarea.
Sub genericul „Întâlnirile anuale de suflet" vom fi împreună, şi în acest an, pe plaiurile adolescenţei noastre din Sighişoara - „Oraşul, pitorescul fără margini", cum îl numea, într-un poem de-al său, colegul nostru, Valeriu Tănase, într-o şedinţă de cenaclu condus de minunatul nostru dascăl, un ultim astrist, prof. emerit Racotă Tuliu.
După întâlnirea din anul trecut, Cronos a brumărit peste sufletele noastre, răpindu-l pe dragul nostru Dimitrie Filip-Stoica (Bebe), animatorul spiritual al Grupului Generaţiei Noveanu, pe cel care în fiece an ne oferea, în dar, placheta sa cu epigrame: „Zâmbete pentru prietenii mei".
La ceremonia de înhumare (20.11.15), la care am participat împreună cu Mişi Fabian şi Eugen Roşea, fost-a jale mare, de unde s-a dedus cât de preţuit era şi în urbea sibienilor.
Spicuim din mulţimea necrologurilor (Cotidianul TRIBUNA /20.11.15): „Membrii Cenaclului „Nicolaus Olahus" din Sibiu regretă profund trecerea la cele veşnice a confratelui Filip Stoica..." sau, „Pe cine îngropi, Părinte, azi? Un om şi-un şef CFR de omenie..."
Simplu, apăsat şi din durere.
Anul trecut, la revederea noastră, i-am recitat o epigramă din anii de liceu, când se purta, la modă, pantofi din crep cu talpă foarte groasă şi moale şi un păr ridicat şi scrobit în „creastă de cocoş", după moda a-la-Malagamba. Iat-o: „În Cişmigiu, în Bucureşti, a apărut o pasăre străină cu creastă de cocoş şi minte de găină."
Ei, bine; după ce a sorbit-o cu toate celulele spiritului său baladesc şi epigramist, s-a ţinut după mine, minute în şir, ca să i-o scriu.
Acum, dintr-un Cer de Lumină, precum sufletul fostu-i-a, Bebe trimite zâmbete prietenilor săi.
Doamne, odinneşte-l şi ai milă şi de noi şi de neamul nostru.
În sfârşit, după mai bine de un sfert de veac de la întrunirea noastră (1989 - 30 de ani de la absolvire) îşi face apariţia Terchilă Marius - suflet castelan în Ceruri, iar nu pe Pământ.
În „Tainicul farmec al naturii" (Sadoveanu), Marius şi-a rostuit un Castel Spiritual din „... adierea vântului prin ierburi, din mii de sunete uşoare şi nedesluşite...", din văile şi bulboanele strălimpezi, nepoluate, din credinţele noastre statornice şi din munţii noştri adunaţi laolaltă, din datinile şi obiceiurile neamului nostru primordial pe acest Pământ Miraculos (Terra Mirabilis), în acest tainic farmec, zic, şi-a construit sălaşul spiritual, pe care nu-l rod moliile şi nici rugina timpului nu-l putrezeşte.
Prin telefon, i-am cerut să-mi trimită, pentru această ediţie a plachetei, un material mai consistent ca volum; îmi trimisese, mai deunăzi, o pagină cu titlul uneia dintre cele 18 cărţi ale lui: ÎN CĂUTAREA FERICIRII.
„Bine, îmi zice, voi trimite câteva fragmente din ce-am publicat, iar tu vei selecta ceea ce crezi de cuviinţă."
Zis şi făcut. După cinci ore de la convorbirea noastră, mă duc la prietenul meu, Alexandru Nicuşan, un tânăr de ales duh, să-mi listeze de pe e-mail textul promis. S-a înţeles, prin aceasta, că nu posed computer cu adresă de e-mail, acest instrument binecuvântat şi mai mult blestemat prin libertatea actului satanic, pe care îl afişează, rătăcind tineretul.
După prima pagină citită, bucuria descoperirii unui scriitor poematic, creştea odată cu paginile în derulare, până în zona minunării. Cum să selectez? Ce să selectez? - mă întrebam. Dumnezeu a mai întârziat, în acest secol XXI, pe unul din romantici, iar acesta este colegul nostru, Marius.
După lecturare îi dau al doilea telefon pentru anumite detalii. Emoţiile-mi cresc. Aflu că fragmentele trimise fac parte din cartea sa, EDELWEIB (Floarea de Colţ) - ed. Waldpress, ediţia a 2-a, 2008, scrisă la un an după plecarea la Domnul a minunatei sale soţii Celia (Lucia Gotterbarm, născută în comuna Bazna, unde am copilărit şi eu între anii 1949-1953).
Aici, în Bazna, poate am cunoscut-o pe Lucia G., eu locuind în incita Şcolii Generale, unde tata era director pe timpul colectivizării forţate, în acel timp nefast al jefuirii bogăţiilor noastre naturale, de către Uniunea Sovietică, prin societăţile criminale impuse după război - SOVROMGAZ, SOVROMPETROL, SOVROM-lemn, scândură, SOVROM-de-toate.
Abia acum am priceput tâlcul titlului cărţii, scris în limba germană, care înseamnă Floarea de Colţ - gingăşia gingăşiilor florei montane. Tot acum, din subconştient îmi apare similitudinea dintre filmul de dragoste, SPLENDOARE ÎN IARBĂ, o ecranizare după romanul cu acelaşi nume al scriitorului William Wordsworth (1961), cu gingaşa actriţă, Natalie Wood; asemănare zic, cu „filmul" vieţii de iubire în cuplu dintre Marius şi Lucia, chemată, în urmă cu 9 ani, de Părintele nostru Ceresc.
Reţin, din acţiunea filmului, iubirea fără de pată a doi tineri despărţiţi de moartea unuia dintre ei, de leucemie. Acest film a fost prezentat la noi, la televizor, abia prin anii 1967-1970. În seara vizionării, femeile erau cu batistele pe la ochi, iar noi, tinerii bărbaţi - cu lacrimi lăuntrice.
Nu ştiu cum de am reţinut, atunci, finalul, pe care nu l-am uitat niciodată. Iată-l: „Chiar dacă slava ierbii acelui ceas s-a stins pe veci, noi nu vom pregeta şi vom căta puteri în ce-a rămas."
I-am mai spus lui Marius, că acest citat l-aşi fi pus ca „moto" la „Floarea de Colţ".
Sunt convins, prietene, că Natura, această creaţie divină, ţi-a dat puteri să înduri temporala voastră despărţire.
Când i-am citit, la telefon, de sufletul lui castelan, atunci imediat m-a întrerupt imperativ: „Măi, nu mă lăuda, nu mă lăuda!".
(va urma)
