Cu tristeţe aflăm, zi după zi, că istoria îşi pierde din flacăra care ar trebui să încălzească până la incandescenţă sufletul naţiunii noastre. Fiecare popor trebuie să-şi protejeze şi să-şi cunoască istoria aşa cum a fost ea în realitate, iar cei care au avut parte de o existenţă atestată adânc în timp, nu au nici o scuză pentru indiferenţa faţă de valorile care au întărit fundamentele neamului. Ar trebui să ni se pară cel puţin ciudat că în programa şcolară istoria noastră bogată în evenimente şi personalităţi, nu mai este prezentă decât o oră pe săptămână, atâta timp cât, în alte zone ale lumii, alte popoare luptă să-şi creeze o istorie, consolidând sistematic cunoştinţele noii generaţii cu evenimente nu prea îndepărtate de timpul nostru. Ar trebui să fim mândri de înaintaşi şi să ne străduim ca ecourile faptelor măreţe să nu se stingă niciodată, sădind adânc în generaţia tânără seminţele istoriei, din care să răsară mlădiţe luminate, călăuzite de principii sănătoase şi devotate pământului strămoşesc.
Zilele trecute, am citit pe internet un comentariu legat de „absurditatea gestului de a privi în urmă la nişte chipuri care nu mai sunt, atâta timp cât viitorul se construieşte pe alte coordonate” şi m-am întristat profund. Istoria nu este doar o reflecţie asupra trecutului şi nici o înşiruire de date la care au avut loc anumite evenimente. Istoria este mult mai mult decât atât! Poate că ar fi bine de ştiut că, pentru a reconstitui istorie, este necesar să se apeleze la un ansamblu de ştiinţe auxiliare care să îmbrace coordonatele temporale, să susţină evenimentele în mod documentat şi să contribuie la descrierea cât mai exactă a personalităţilor care şi-au pus amprenta asupra evoluţiei unui întreg popor. Istoria nu reprezintă numai o dovadă a unor fapte sau numai o înşiruire de interpretări ale informaţiilor culese din diverse surse. Aşa cum un părinte reprezintă un model urmat de copilul său, istoria este cea care ar trebui să formeze din punctul de vedere al comportamentului social şi interacţiunilor interculturale, şablonul în care să se dezvolte o naţiune. Ea este cea mai în măsură să demonstreze cum unele succese te pot înjosi în timp ce unele înfrângeri te pot înălţa, dar şi cum, fără ea, nu pot exista ştiinţe sociale şi nici progres.
Cum ar fi dacă am porni de la un punct zero, fără istorie? Ca şi cum nu am cunoaşte nici una dintre descoperirile epocale ale înaintaşilor, sau nu ne-am şti locul pe harta geo-politică a lumii? Haos! Asta presupune lipsa istoriei. Nu putem alege să fim ignoranţi şi indiferenţi faţă de treptele unei scări menite să ne ridice evolutiv! Acestea sunt considerentele pentru care mă bucur că există publicaţii care suplimentează lacuna programei şcolare, aşa cum sunt revista de benzi desenate „Legendele dacilor”, cărţi de colorat pentru copii de genul „Mandale dacice”, sau cărţi de genul „Istoria geto-dacilor pentru copii”. Îmi aduc aminte de copilărie, de anii în care astfel de publicaţii erau citite cu sufletul la gură de fiecare elev. Cât ne mai plăcea să povestim despre Burebista, despre Menumorut, sau despre Gelu, iar mai apoi despre Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul sau Mircea cel Bătrân. Poveştile şi poeziile istorice găseau ecou în sufletul fiecărui copil, ceea ce mă îndoiesc sincer că se petrece azi cu multe dintre vlăstarele noastre, din păcate.
Istoria este ceea ce s-a întâmplat cu adevărat, nu ceea ce ar fi dorit cineva să se întâmple. Faptele care sunt deformate nu pot purta numele de istorie şi nu merită nici măcar o oră pe săptămână în programa şcolară. Dacă pentru a cunoaşte istorie curată nu ne putem baza pe şcoală, atunci mă întreb unde am ajuns? Ne preţuim sau nu, istoria? Prefer să nu răspund la această întrebare şi voi încheia rândurile de faţă cu un citat drag mie, scris de Nicolae Iorga: „Un popor care nu îşi cunoaşte istoria, este ca un copil care nu îşi cunoaşte părinţii”.