Îi cuprind pe cei din Corala BELCANTO în cuvânt liric, căci ei scriu o biografie culturală a Visului. Timpului nostru îi este tot mai rară această ipostază; precum cea a zborului, a eliberării, a ruperii de banal, a sufletului mereu viu, a spiritului frământat, dar neîncruntat, trezit spre frumos, din metafora sculpturală a păsării brâncuşiene.
Ideea Coralei Belcanto vine din Vis şi din Zbor - nu încetez să spun că vine dintr-o Binecuvântare! - , din Visul care încheagă sufletul şi din Zborul care ne face să vedem în tineri, aidoma filozofului, comoara posibilului. Visului şi Zorului li se adaugă duhovnicia celui ce a zămislit, la Sărmaşu, acum 10 ani, ca pe un invincibile argumentum al înmulţirii binelui, Corala Belcanto, părintele, profesorul şi scriitorul Daniel Camară, deschizându-le tinerilor, şi astfel, cartea tainelor şi a jertfelor prin care, învăţând şi păstrând Poruncile, să se lumineze. De aceea, biografia Coralei este lucrare dumnezeiască; este cale a luminării, cei care o compun fiind pelerinii urcând Muntele, întru toată darea cea bună şi tot darul cel desăvîrşit al lui Dumnezeu.
Pe când, mulţi la număr, în nimicnicie, închid Cerul, pelerinii Coralei Belcanto îl deschid, în hlamida de lumini pe care o poartă doar comesenii Sfintei Treimi. Corala nu şi-a început desluşirea de rosturi şi înţelesuri, din întâmplare. Primii paşi sunt murmur al rugăciunii, numindu-se, în albume muzicale, „Hristos a înviat" sau „Lerui, Doamne, ler". Fiecare piesă, dintr-un bogat repertoriu, căruia Corala i-a nuanţat şi reverberat valoarea, fie că se se numeşte „Eu sunt Învierea" sau „Colindul clopotelor", „Şi dacă ramuri bat în geam" sau „Du-te, dor, cu dorurile", „Pe-al nostru steag" sau „Joy to the World" este metanie şi fiecare interpret o mică, dar atât de impunătoare, catapeteasmă a surâsului pe care fiinţa îl află în clipă euharistică.
Vorbim de Corala Belcanto în aceste profunzimi de gând şi trăire, căci suflul ei, nesaţiul de puritate, mesajul hristic aplaudat la numeroase şi importante manifestări culturale invocă o „Fântână a Blanduziei" ca simbol al întineririi lumii; aurora să se facă dimineaţă, dimineaţa să se facă amiază şi amiaza să fie roditoare; să îndrăznească. „A nu îndrăzni e un păcat", scria Monahul de la Rohia, cel care îi cerea omului, pe lângă inteligenţă, zbatere, încercare şi graţie; împotriva uscăciunii inimii. Corala Belcanto, prin felul de a fi, prin repertoriu şi interpretare, prin starea ei de spirit, prin vis, zbor şi curaj, are graţie; poate de aceea o văd ca pe un curcubeu al Transilvaniei, amintinu-mi de versul lui Nicolae Labiş, „E un curcubeu deasupra lumii sufletului meu"... Corala are graţie şi voinţă, parcă preluând de la înaintemergători profesiunea de credinţă: „Voieşte şi vei putea!" De fapt, descopăr în tandra şi, în acelaşi timp, prestigioasa biografie a Coralei, o sinteză caldă a unor timpuri vrednice din spiritualitatea Sărmaşului de Mureş, încercările oamenilor de aici să perpetueze un „Cântec al păsării unice " (a se vedea poemul preotului martir Daniil Sandu Tudor), căruia toată firea, ascultându-l, să-i răspundă într-o necurmată şi nemărginită suire. Coral Belcanto este suire; fiind la 10 ani de trudă spirituală (când şi-a lansat un inspirat album aniverar) o instituţie culturală a Sărmaşului, doar cu soare pe veşminte; trup artistic, unic în spaţiul nostru, învăluit, prin felul în care este îndrumat, în sfinţenie. Spunea Înaltul Bartolomeu:
„Ştiinţa se poate ridica până la tavan, sfinţenia trece mai departe.
În „Veacul ucigătorilor lui Dumnezeu" (citez,din nou, un titlu din opera părintelui martir, Daniil), ca nădăjduire, ne ies în cale, pelerini, colidători, îngeri, fii ai lacrimilor Maicii Domnului,cei din Corala Belcanto, purtând pe creştete, precum poeţii, amfore albe, aprinzând prin musica sacra pe care o interpretează nu doar lumânări de ceară, ci lumânări ale inimilor, netezind Cărarea Mântuirii. Cântarea lor înrămurează în auzul nostru; iar auzul nostru o asemuieşte cu glasul psalmistului: „Doamne, ce vom răsplăti Ţie pentru ce ne-ai dat nouă!" Doamne, cu ce voi răsplăti clipa de sublim în care am fost cuprins când, ascultând Corala interpretând din creaţia lui Tiberiu Brediceanu, Gheorghe Cucu, Sabin Drăgoi, dar şi Lowell Mason sau Cristopher Tye, eram, ca şi cei din Corală, elevul Liceului „Samuil Micu" din Sărmaşu, în faţa Bunului Dumnezeu, nu în umbra lui. Eram în visul Coralei; cu ochii deschişi; citind din reflecţiile lui Grigore Vieru: „Trebuia să primesc o veste frumoasă. Dar a fost înzăpezit drumul pe care venea."
Le doresc artiştilor, dirijorului, profesorilor de la „Samuil Micu", părinţilor, administraţiei locale care ştie să-i aprecieze Coralei succesul artistic, să primească mereu veşti frumoase, iar drumul pe care vor veni acestea să nu fie niciodată înzăpezit.
