Cu toate că România se numără, prin mărimea şi potenţialul ei geografic şi demografic, printre ţările Europei care contează (locul 9 la populaţie şi locul 12, ca suprafaţă), motiv pentru care ne bagă serios în seamă şi Statele Unite ale Americii, la capitolul guvernare, administrare şi conducere a societăţii, ne situăm pe ultimele locuri pe continent. Enormul decalaj între ceea ce am putea şi ar trebui să fim şi ceea ce suntem, în fapt, ne depunctează foarte serios în ochii continentalilor noştri, care, de multe ori, pe bună dreptate, şi alte ori printr-o simplă analogie cu comportamentul unor compatrioţi „scăpaţi” în afară, ne taxează dur prin atitudinea lor ostilă.

În consecinţă, am ajuns şi suntem „oaia neagră” a Europei, şi, ne pare rău să o spunem, aşa cum a reieşit dintr-un sondaj european referitor la simpatie, naţiunea cea mai desconsiderată. Lucrul acesta nu numai că se vede şi se simte, dar ne afectează pe noi, toţi, şi, în primul rând, imaginea ţării în lume şi pe continent.

De această stare de fapt, vinovaţi sunt, cu siguranţă, conducătorii noştri, actuala clasă politică, cu actorii ei principali, care, prin micimea atitudinii şi comportamentul lor, nu se ridică nici pe departe la nivelul cerinţelor unor conducători de stat meniţi să călăuzească naţiunea, prin proiectele şi clarviziunea lor, spre acele orizonturi la care aspiră orice popor care se respectă: de demnitate, mărire şi prosperitate.

Aşadar, România, ca ţară, şi poporul român, ca naţiune, sunt mult sub nivelul lor de referinţă, din cauza conducerii extrem de slabe pe care o au, şi pe care au avut-o fără încetare de la evenimentele din decembrie 1989. Proliferarea Partidului Comunist, ca unică forţă conducătoare în mai multe partide, aşa-zis democratice, n-a dat roadele scontate. Altoirea trunchiului pe noi principii s-a dovedit un eşec, rădăcinile spunându-şi cuvântul şi, fiind mai puternice, au împins la lumina societăţii nişte vlăstari incerţi, doar cu chip uman, dar goi pe dinăuntru, incapabili să priceapă în primul rând rostul democraţiei şi menirea lor pe scena politică, care le-a căzut la picioare prin forţa împrejurărilor.

Se vede clar, ţara a căzut pe mâna „băieţilor deştepţi”, care se simt, acolo, sus, la guvernare, ca în „sânul lui Avraam” sau ca peştele în apă, îşi fac treaba pe care ei o consideră: dezinvolt, fără constrângeri şi fără rigori şi griji, şi, mai ales, fără răspundere faţă de destinul propriului popor şi al propriei ţări. O inconştienţă totală! Numai că aceşti indivizi acţionează în numele unor partide, care nici ele nu sunt, de fapt, partide, ci mai degrabă nişte găşti, puse pe braconaj când este vorba de a ajunge la putere, şi pe căpătuire când avem în vedere gestionarea avuţiei naţiunii. „Partidul, spune Dicţionarul Explicativ al Limbii române, este o grupare de oameni care se unesc în vederea realizării unor scopuri generale cu caracter politic. Partidul cuprinde partea cea mai conştientă ,,cea mai activă, cea mai organizată a unei clase sau a unei pături sociale, care urmăreşte interesele acesteia şi o conduce la luptă pentru promovarea lor. Lupta între partide este cea mai închegată expresie a luptei pentru putere”.

Aşadar, din această definiţie veţi putea constata că, în afară de ultima frază, nu li se potriveşte nimic partidelor noastre. Lupta pentru putere constituie cel mai înalt ideal pe care-l urmăresc, zi de zi, an de an, legislatură de legislatură, şi, în rest, nimic. Şi ce mai luptă! O luptă pe viaţă şi pe moarte. Evident, a naţiunii, nu a lor. Ceea ce ne nelinişteşte este că lupta dintre partide nu este o competiţie onestă, transparentă, şi la scenă deschisă, o confruntare de idei, de stiluri de a conduce naţiunea spre mai bine, ci o hârjoneală permanentă şi o bruiere continuă pentru distragerea atenţiei şi compromiterea cu orice preţ a adversarului politic în faţa alegătorului, pentru ca nimic din construcţia acestuia, chiar dacă este bună, să nu se poată închega, prinde viaţă şi contur.

Iată şi un exemplu la îndemână. În ultima perioadă, Guvernul Ponta, mai ales după vizita prim-ministrului pe la DNA, cu învinuiri de corupţie, a pus pe tapet soluţionarea unor probleme de echilibru din societatea românească, absolut necesare pentru progresul, liniştea şi confortul unei naţiuni. Este vorba de aducerea, prin combaterea evaziunii fiscale, în principal, a cât mai multor bani la Bugetul consolidat al statului, şi utilizarea acestora pentru finanţarea unor sectoare vitale, şi alocarea unor sume mai mari pentru creşterea salariului minim pe economie, dar şi al unor categorii de salariaţi, între care sectorul medical se situează pe primul loc. O gândire corectă, după părerea noastră, la conturarea căreia ar fi trebuit să contribuie şi specialiştii din Opoziţie, pentru că, atunci când este vorba de nişte măsuri ce vizează prosperitatea naţiunii, este necesar să pună cu toţi umărul la înfăptuirea ei. Aceasta, ştiindu-se faptul că România este ţara cu cel mai mic salariu din Uniunea Europeană, şi în care principiul repartiţiei, care dă măsura modului de aplicare a echităţii în societate, este puternic alterat. De aici şi o desconsiderare a legăturii directe ce trebuie să existe între aportul în muncă şi câştig, de unde şi cunoscuta zicală, foarte adevărată pentru noi, că, în România, cine munceşte nu câştigă. Speriată, de unde să scoată atâta bănet promis, Opoziţia, în loc să considere ideea bună, şi să o îmbrăţişeze, oferindu-şi colaborarea, a stârnit o adevărată isterie în jurul ei, îndemnând şi alte categorii de salariaţi, din alte domenii, să solicite majorări similare, ceea ce nu este nici posibil, şi nici echitabil. Un fel de asmuţire a unora contra altora pentru a se compromite încercarea, ceea ce înseamnă că, în felul acesta, la noi niciodată nu se vor putea pune lucrurile la punct. Este un lucru bine ştiut că, la noi, sistemul medical funcţionează foarte prost, şi aceasta, în detrimentul sănătăţii noastre. Din cauza proastei salarizări, dar şi a neregulilor din spitale şi policlinici, pierdem medici şi asistente cu duiumul, fapt ce îngreunează şi mai mult încercarea de reabilitare a sistemului. În plus, există mari deficienţe în relaţia medic-pacient sub aspect pecuniar, care, de asemenea, proliferează practici primitive, care, într-o societate civilizată, nu-şi au locul. Evident că, pentru progresul societăţii româneşti, aceste probleme se cer rezolvate şi nu înţelegem de ce, pentru aceeaşi boală, căutăm soluţii noi, în vreme ce Occidentul a rezolvat de mult problema. Adică şi la noi, ca şi în Germania sau în Anglia, medicii trebuie plătiţi mai bine, evident, fiecare după PIB-ul său. A avea o salarizare ca în Occident nu înseamnă nici pe departe a lua în mână o sumă similară de bani, ci proporţional cu posibilităţile economice ale fiecărei ţări. Lucru acesta este valabil de la vlădică până la opincă, adică de la preşedinte, parlamentari, la ultimul salariat. Important este ca şi la noi să poată funcţiona mai bine principiul de retribuire după cantitatea, calitatea şi importanţa socială a muncii. Atunci când acest principiu va guverna relaţiile de muncă, va fi bine şi la noi. Este un obiectiv pe care avem obligaţia morală să-l implementăm, dar şi să ni-l asumăm. De altfel, ca şi nevoia schimbării stilului de guvernare, pentru că procedând în genul celor arătate mai înainte, nu vom reuşi niciun pas înainte. Ţara are nevoie de reforme profund adevărate, şi nu de simulări. Cu o naţiune şi cu un popor nu ne putem permite la infinit jocuri de tip „alba-neagra” sau de-a v-aţi ascunselea, pentru că este vorba de destinul unei societăţi, aflate în competiţie cu celelalte ale Europei. Iar dacă noi, românii, nu vom reuşi să impunem guvernanţilor decenţa cuvenită în actul de guvernare, nu vom reuşi niciodată să aducem ţara pe drumul cel bun, dar nici să ne schimbăm imaginea în ochii lumii, care contează, nu ca un simplu fapt divers, ci ca un semn al poziţiei tale, ca naţiune şi ca popor, printre ceilalţi.

 

Lasă un răspuns