Cam cu o explicabilă întârziere, am aflat că preşedintele Klaus Iohannis a promulgat, oarecum cu o grabă suspectă, Legea 217/2015, pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de Urgenţă nr. 31/2002, a Guvernului, privind interzicerea organizaţiilor şi a simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii.

Ceea ce urmează este punctul meu de vedere în această privinţă, opinia sinceră a unui jurnalist, care a lăsat în urmă 52 de ani de trudă cu condeiul în slujba adevărului şi a interesului naţional pe baricada libertăţii cuvântului, a exprimării neîngrădite. Referindu-mă la acea grabă a preşedintelui Iohannis de a promulga o lege, trecută, după cum se vede, mai mult tacit prin Parlament, consider că va crea o serie de probleme în viitor, prin interpretări şi rele-intenţii programate, atent calculate de cei urmărind anumite interese. Am motivele mele să fac această afirmaţie! După ce preşedintele Klaus Iohannis a trimis Codul Silvic Parlamentului, cerând, din vreun interes personal sau nu, modificări, după ce a refuzat, ciudat şi inexplicabil, promulgarea legii prin care Avram Iancu, Crăişorul Munţilor, comandant de oaste, la 24 de ani, în cetatea de cremene a Apusenilor, în tragicele învolburări ale vremurilor de la 1848-1849, poate că şeful statului ar fi trebuit, mai ales în acest caz al unei legi, care, în multe privinţe, va avea efectul unei bombe cu explozie întârziată, să cugete, într-adevăr, nemţeşte, şi s-o trimită Parlamentului, pentru rediscutarea ei şi introducerea unor amendamente care să evite interpretări nedorite, inexactităţi, confuzii, derută. Aşa ar fi fost corect şi înţelept. Din păcate, n-a fost să fie aşa, iar preşedintele Iohannis, probabil sub o anumită presiune, şi-a mai bătut un cui în talpă!

Contextul în care a fost promulgată această lege, discutabilă în atâtea privinţe, mă determină să fac unele precizări, absolut necesare, în numele adevărului, tocmai pentru a confirma ce susţineam şi altădată, atunci când vine vorba despre adevărata istorie. Ca scriitor, ca jurnalist, ca patriot şi naţionalist român, am afirmat, întotdeauna, că fascismul a fost o enormă catastrofă pentru umanitate! La fel şi nazismul cu dezlănţuirile lui bezmetice, care au declanşat conflicte, războaie distrugătoare şi catastrofe în care au pierit milioane de oameni! Ca şi acel comunism sovieto-bolşevic din perioada „obsedantului deceniu”! Am reacţionat prompt, de fiecare dată, împotriva organizaţiilor şi a simbolurilor cu caracter nazist, fascist, xenofob. Orice om cu mintea întreagă nu ar putea gândi altfel! Ca intelectual român, de formaţie umanistă, am iubit, întotdeauna, omul cu năzuinţele, cu frumuseţea lui morală şi spirituală, apărându-i, prin scrisul, prin atitudinea şi prin poziţia mea, demnitatea şi verticalitatea! Adept al respectării, întocmai, a articolelor 30 şi 31 din Constituţia României, privind libertatea cuvântului şi a exprimării neîngrădite, am respectat legile ţării, prevederile lor.

Cu aceeaşi neîngrădită libertate de exprimare îmi voi spune, ca şi până acum, din moment ce nu a fost, din păcate, supusă dezbaterii publice, şi părerea despre această lege, care, dacă nu va fi, şi ea, la timp, modificată, va ridica multe probleme în viitor, generatoare de interpretări nedorite, de confuzii şi exagerări. Sunt de acord, întru totul, cu istoricul Marius Oprea, care nu poate fi suspectat că ar avea vreun interes să spună altceva decât ce gândeşte, că este vorba despre o provocare, despre „o lege excesivă”, lege care, de fapt, rupe, din nou, România în două. Încât nu poţi să nu te întrebi: din ce noapte a minţii unora s-au născut unele prevederi ale legii? Cine, de fapt, se află în spatele făcăturii penibile? Ce ascunde această lege, făcută pe genunchi, supervizată de Alexandru Florian, preşedintele Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, pentru neacceptarea acelei fireşti înţelegeri şi receptări corecte, generale? Se ştie că legea aceasta, mustind de stupidităţi şi interpretări, a fost năşită şi propusă de trei liberali: Crin Antonescu, cel mai somnoros parlamentar din istoria Senatului, el fiind cu năstruşnica idee, însoţit de George Scutaru şi Andrei Gerea, naşul gugumăniei. Te întrebi, pe bună dreptate, din nou: oare de ce legea nu a fost supusă, cum ar fi fost firesc, dezbaterii publice? De ce a fost supusă doar unei fuşereli parlamentare? N-ar fi fost, oare, mai corect, mai folositor, mai indicat? Nu cumva unii tocmai la mizeria de neacceptat s-au gândit, ca românul să fie pus în faţa unui fapt împlinit, fără să mai aibă vreun cuvânt de spus? Dacă exista ceva mai mult respect pentru români, sunt sigur că ar fi rezultat o lege acceptabilă, altfel gândită! În astfel de împrejurări a trecut prin Parlamentul ruşinii o lege anticonstituţională, pe alocuri chiar cu stupide prevederi! Una dintre acestea este şi acea prevedere tâmpită, restrictivă, a pedepsirii celor trei persoane care se întrunesc! Încât, acelaşi istoric – Marius Oprea – se întreba: „Este, cumva, Legea 2017/2015 o lege marţială?”

Vrând-nevrând, conform textului legii, vom asista la îngrădirea, nepermisă, a unor libertăţi, la o cenzură mascată, sub pretextul unor presiuni şi al unor interese care nu au nimic comun cu democraţia unei exprimări neîngrădite. Pentru că, aşa cum este, legea aceasta devine un mijloc de presiune, de acţiune, pe alocuri, coercitivă, şi de clară manifestare politică. Oare atunci când cei trei autori liberali au folosit, în lege, sintagma „genocid contra umanităţii”, la ce s-au gândit şi cu cine s-au consultat ei? Pot numi, cumva, vreo personalitate marcantă, un renumit jurist cu reală specialitate în domeniu? Sau aşa li s-a năzuit lor?! Cu anumite cuvinte nu te poţi juca!

Oare cui folosesc, iată altă întrebare, deruta, interpretările, uneori după ureche, dorinţa unora de a complica lucrurile, şi aşa destul de complicate în România de azi, de a li se da o întorsătură periculoasă, cu totul nefavorabilă receptării corecte a unei decizii? Considerat un simbol românesc, profesorul Radu Ciuceanu, directorul Institutului Naţional pentru Combaterea Totalitarismului, pe care am avut onoarea să-l cunosc în Parlamentul României, exprima şi el un punct de vedere clar, corect şi ferm, din care înţelegem că istoria României, cu bune, cu rele, trebuie cunoscută aşa cum a fost ea şi este: nu cu imixtiuni, nu cu presiuni, nu cu falsuri, nu cu interdicţii! Or, în cazul amintit, parcă-i vorba nu despre o lege, ci de un fel de „organ de forţă”, lăsând impresia unui posibil pericol pentru libertatea cuvântului, pentru o exprimare liberă, neîngrădită, cum aminteam ceva mai sus. „Istoria – spunea jurnalistul Dumitru Avram – nu-i un „fond primitiv emoţional”, cum ar dori unii, ci o exprimare a sentimentelor, a năzuinţelor unui neam, în timp ce inşi din umbră o umilesc cu acea băţoşenie, aroganţă şi semeţie, cu trufia unui Pilat din Pont, a unui Hitler sau Stalin!

Context în care, cu referire la această lege, nu poţi să nu te mai întrebi: de ce s-a iscat deja, încă din primele zile ale promulgării şi publicării ei în Monitorul Oficial, o anumită frică, de ce există deja o reţinere impusă, invocată de unii ziarişti? Şi de ce nu există curajul necesar de a spune, pe faţă, adevărul?! De ce, oare, această ameninţare a aroganţei unor vătafi, într-o ţară democrată a anului 2015?! Din păcate, unii dintre mai-marii clipei şi ai lumii, pe noi, românii, ne vor tot slugi, tot cu capul plecat, să luăm mereu scatoalce. Că – zic ei – aşa ne trebuie! Suportăm, dar nu protestăm! Pentru acei inşi, care mereu ne-au pus şi ne pun la colţul mesei istoriei, nu există acel „Altar al Patriei”, jertfelnic altar lângă rana sufletului românesc, inşi care cer până şi scoaterea icoanelor ortodoxiei noastre din şcoli. România şi românii au, din nefericire, mai mulţi duşmani decât prieteni. Şi, tot din nefericire, mulţi îl consideră „prieten” şi pe Crin Antonescu, cel mai somnoros senator, care în rol principal, nouă, românilor, ne-a pregătit această surpriză-lege, cu efectul dat de o lopată în moalele capului. Aşa cum aminteam, dorind să se afle în treabă, el şi ceilalţi doi aleşi ai neamului au năşit legea de pomină!

O lege care cuprinde şi unele prevederi reale, binevenite. Altele, însă, sunt de neacceptat! Chiar importanţi istorici, pe bună dreptate se întreabă, gândindu-se chiar la o eventuală blocare, mascată, a accesului la acea realitate a libertăţii dreptului la scrierea adevărului: „Cum se va proceda în cazul mareşalului Ion Antonescu?”. Se va mai putea scrie, se întreba unul dintre ei, despre acea dorinţă a lui de „dezrobire a brazdei româneşti de la Răsărit”? Acolo era pământul Basarabiei, pământ românesc, din moşia lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, anexată, la 1812, de ruşi, la 28 iunie 1940, de sovietici, de URSS. Atunci, când a ordonat: „Ostaşi! Vă ordon: treceţi Prutul!”, o făcea cu gândul la refacerea hotarelor străbune, la eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, anexate, de pofta hulpavă a URSS, prin notele ultimative ale Pactului Ribbentrop-Molotov, în iunie 1940, dar cu gândul şi la lupta pentru revenirea nordului Transilvaniei la România Mare, făurită la 1 Decembrie 1918. A fost judecat, la 6 mai 1946, într-un simulacru de proces, sub comandă sovietică, condamnat la moarte şi executat. Ne-am referit la un singur exemplu. Apoi, nu putem să nu ne întrebăm: care a fost „vina” lui Iuliu Maniu, condamnat să ajungă şi să moară în închisoare comunistă? Da, e adevărat, mareşalul Ion Antonescu a fost judecat şi condamnat la moarte de un „tribunal popular”. Tribunal care, în acele vremuri, să recunoaştem, o ştie o lume întreagă, numai „popular” n-a fost, ci unul dintre acele „tribunale populare” dirijate, manipulate de sovieticii ocupanţi ai României. Să accepţi aşa ceva, fără un minimum discernământ, oare gestul ar însemna „un act patriotic”? Oare, sub aceste „justificări” şi „argumente” nu se pun la cale şi alte posibile „vânători” în plin secol 21 şi mileniu trei, în contextul invocării caracterului „antilegionar” şi „anticeauşit” din această lege? Pentru că de la Ion Antonescu şi Nicolae Ceauşescu se va trece, cu vinovăţiile, şi asupra altora! Da, ştim multe despre unele „isprăvi” ale gardiştilor legionari. Context în care nu putem să nu ne întrebăm, în cazul unor mari personalităţi cu simpatii legionare: cât de „mari legionari” sau cât de mari personalităţi ale filosofiei, literaturii, gândirii româneşti au fost Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Emil Cioran, Petre Ţuţea, Valeriu Gafencu? Nu cumva, în aceeaşi oală ar fi vârât, de unii, chiar şi Înaltul Domn al Poeziei şi al Limbii Române – Eminescu, pentru publicistica lui? Au incitat ei la violenţă? Au fost operele lor, cumva, porniri xenofobe? Istoricul Radu Ciuceanu consideră legea „o tâmpenie”. „S-a făcut – consideră el – o chestie de necrezut! Chiar aşa să distrugi ce înseamnă rezistenţa poporului român împotriva ocupaţiei sovietice? În rezistenţa anticomunistă au fost 70-75% legionari! Să elimini o parte majoritară din rezistenţa poporului român împotriva regimului bolşevic este o măsură inconştientă”.

Apoi, firesc este, într-o întoarcere de timp, să ne mai întrebăm: cine au fost acei vinovaţi reali pentru „genocidul comunist”? Câţi au fost condamnaţi, dintre mulţii conducători, şefi ai Securităţii acelor vremuri fiind şi evrei, prin sentinţe, hotărâri judecătoreşti? Cine au fost călăii de la Canal, de la Periprava, din închisorile Gherlei, Aiudului, Sighetului, Piteştului (unde erau „reeducaţi” cei 5.000 de studenţi!), unde au fost bătuţi, ucişi, unde unii au înnebunit, s-au sinucis? Cum de nicio lege aparte nu se referă, în mod special, şi la soarta acelor ţărani, jefuiţi, batjocoriţi, duşi în Bărăgan, după ce au fost luaţi de la casele şi agoniseala lor de o viaţă? Chiar nu se ştie cine au fost cei care au dat ordinele exilării lor? Rar de tot se mai aminteşte de saşii luaţi, după război, şi duşi, de sovietici, la minele din Donbas. Ce dreptate li s-a făcut ţăranilor, cu forţa colectivizaţi, unii dintre opozanţi luaţi, în dricul nopţii, cu „maşina neagră”, şi duşi, de multe ori, pe drumul fără întoarcere?! Lor cine le-a făcut vreodată dreptate?

Din nordul Ardealului, în toamna anului 1940, în urma Diktatului de la Viena, au fost alungaţi românii, au fost ucişi, cu o barbarie şi o cruzime nemaiîntâlnite, locuitorii din Ip, Trăznea, Mureşenii de Câmpie, Sucutard, Aita Seacă, Moisei, Sărmaşu! Totul, sub acel îndemn la crimă: „Nincs kegyelem!” („Fără milă!”) al lui Dücsõ Csaba (Daday Lorand). Din nordul Ardealului, ocupat de administraţia ungară, au fost duşi, pe drumul fără întoarcere, în acele vagoane ale morţii, spre camerele de gazare, peste 173.000 de evrei, oameni nevinovaţi: copii, femei, bătrâni, bărbaţi. Cine au fost cei care au comis crimele, mârşăvia fără margini? Câţi au fost judecaţi? Au dat toţi socoteală? Au apărut, din nou ne întrebăm, legi speciale, care să-i condamne pe vinovaţi? Ei au fost călăi cu salarii bune, în acele vremuri, apoi cu pensii mari! Da, holocaust a fost, dovadă-i uciderea celor şase milioane de evrei, numai un dement nu ar recunoaşte. Numai că nu-i bună o intenţionată globalizare, fără a nuanţa întâmplările, fără a le individualiza! Oare tot ce s-a petrecut în acele timpuri ale terorii, la Ip, Trăznea, Moisei, Sărmaşu, prin alte multe localităţi româneşti ale Ardealului, n-a fost tot un fel de „holocaust local”?

Dar să venim şi spre zilele noastre, redând acel alineat 7 al articolului 30 din Constituţie, Legea fundamentală a României: „Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii (…), incitarea la discriminare, la separatism teritorial…” Cât se poate de clar. Ei, şi? Îl interesează, cumva, pe răspopitul Tõkés László acele clare prevederi constituţionale? Ce afirmă sicofantul? „Autonomia teritorială a Ardealului şi a Partiumului – clama el – trebuie să se înfăptuiască, iar unitatea militară secuiască, înfăptuită pe timpul lui Bela Kun, trebuie să ne fie exemplu la nevoie. Şi trebuie să spunem răspicat acest lucru, şi în Parlamentul European, şi în toate capitalele europene!”. Numai că acela care doreşte, ca „model”, „Divizia Secuiască” cu ale ei crime comise, preaslăvindu-l pe Bela Kuhn, omul lui Lenin, şef al Republicii Ungare a Sfaturilor comuniste în inima Europei, nu se opreşte aici. După ce tocmai el acuză românii de „genocid” şi caută „specialişti” care să facă un steag al Transilvaniei („Secuimea are un steag – zicea. Să aibă şi Transilvania un steag!”), la Tuşnad (Tusvanyos, zic ei!), îl ruga pe premierul Viktor Orban ca „Ungaria să ofere protectorat Transilvaniei”, ca „stat naţional independent”. Oare toate acestea nu sunt dovezi ale defăimării ţării, incitare la separatism teritorial, interzise de lege? I s-a întâmplat, vreodată, lui ceva? Cum nu prea li s-a întâmplat, ce li s-ar fi cuvenit, nici celor care au ucis, cu sălbăticie, români la Târgu-Secuiesc, Dealu, Zetea, în decembrie 1989. Să ne mai întrebăm ce lege are România pentru sancţionarea unui ins, precum acel bine dus cu pluta – Csibi Barna? Oare avem, apoi, acele legi care să-i potolească pe cei de teapa celor veniţi din Ungaria, la 10 martie 2014, la Târgu-Mureş, unde, sub steaguri secuieşti, ale Ungariei, chiar şi arpadiene (simboluri cu caracter fascist!), interzise, inşi ai Gărzii Maghiare, ai partidului extremist „Jobbik” au mărşăluit pe străzile municipiului unui stat de drept, stat naţional, unitar şi independent, clamând sloganuri, precum „Transilvania nu este România!”, „Ardealul este Ungaria!”, „Opincarilor, plecaţi acasă!”, atacând Trianonul, un tratat internaţional recunoscut, îmbrâncind forţele de ordine, insultându-le, atacându-le cu petarde. Oare pentru aceşti descreieraţi, precum şi pentru cei din Mişcarea Tinerilor din 64 de Comitate, nu-i necesară o anume lege care să le potolească elanul antiromânesc, din moment ce ameninţă integritatea teritorială şi statală a României, desconsideră simbolurile naţionale româneşti, incită la nesupunere civică? Sau toate acestea nu contează?!

Din păcate, elita conducătoare suportă, cu un stoicism ruşinos, parii daţi în cap, fără să crâcnească, fără replică. N-am fost, oare, destul umiliţi la Yalta, apoi la Malta, de sovietici, de americani, de britanici? Prea s-au urcat, apoi, unii „bursuci la ţâţele străine” în cârca şi pe masa noastră, prea ne-au pus în genunchi, pe coji de nucă, iar azi ne dau lecţii, dictează să fie făcute legi antiromâneşti, anticonstituţionale, antinaţionale. Oare unde-s mândria şi verticalitatea mai-marilor zilei, aceşti puradei politici de după 1990, neputincioşi homunculi, în această exigentă sită a istoriei? De ce acceptă ei, cică „din raţiuni superioare”, cu atâta indiferenţă şi nesimţire, să fie pus pumnul în gura libertăţii presei, să lăsăm urmaşilor o cumplită notă de plată, şi prin această amintită lege? De ce, în locul verticalităţii şi demnităţii, ei preferă târâşul penibil, înjositor, ruşinos? Suntem oameni liberi, dorim să gândim şi să ne exprimăm tot liberi, nu într-un „pat al lui Procust”! De ce, oare, guvernanţii actuali acceptă jignirile şi umilinţele celor care doresc disoluţia Statului Român? Tăcerea, vinovată şi complice a guvernanţilor, înseamnă şi acceptarea riscantă a deschiderii Cutiei Pandorei, punând, imprudent, batista pe ţambal! Ei, care înghit neîmpliniri, umilinţe, jigniri, fără vreo replică a necesarei demnităţi şi verticalităţi, astfel acceptă şi încercările de falsificare a istoriei, mereu scrisă cu cerneala altora. Iar Statul Român, pe care ei îl conduc, din ce în ce mai mult, de la o zi la alta, devine un fel de „stat-şvaiţer!”

 

 

Lasă un răspuns