Dincolo de ambiţiile lui de lider politic, de călcător şi pe cadavre, dacă ar fi nevoie, Lászlo Tökés trăieşte, la cote paroxistice, o dramă existenţială caracterizată de obsesiile persecuţiei, ale percepţiilor deformate, exploziilor de ură în special faţă de români şi efuziunilor ultranaţionaliste că descinde dintr-o „rasă superioară”! Cam aşa „sună” şi maniile lui Viktor Orban, omul care l-a propulsat pe L.T. în Parlamentul European, „cârmaciul” oficial al unei politici externe revizioniste prin care Ungaria riscă să destabilizeze şi aşa fragilul echilibru al Europei actuale. Despre cauzele „maladiei” lor nevindecabile, specifice dintotdeauna maghiarimii, ne avertiza prevăzător istoricul academician David Prodan: „Poporul maghiar s-a plasat în frunte pe sine (superioritatea rasei mongole asupra celei romanice) … cu un orgoliu care nu-şi găseşte termen de comparaţie poate la nici un alt popor din Europa. O ură deosebită faţă de poporul român înainte de toate, primul în ierarhia resentimentelor sale”… Cu o astfel de ură ar vrea astăzi Ungaria lui V. Orban, nu contează că atitudinea ei este în dezacord cu vremurile istorice, să îşi asigure supremaţia în sud-estul Europei, în special în Transilvania istoric românească, cu ajutorul antiromânului convins L.T. Cam aşa s-au gândit şi cei de la AVO, acum trei decenii, când aveau stringentă nevoie de o „breşă” ca, în Transilvania, să faciliteze ascensiunea unui s(pion) de legătură, amplu „dublat”, căci altfel ar fi fost cu neputinţă ca un neica-nimeni să iasă în faţă dacă nu îşi avea „spatele” asigurat! Şi aşa s-a născut „eroul” revoluţionar L.T., printr-o scenetă prefabricată, „martirul” posturilor de radio externe şi nu al străzii…
Ce s-ar putea spune totuşi, despre L.T., în doar câteva cuvinte? Că este un reclamangiu, grandilocvent, care vede peste tot în jurul lui rea-voinţă şi comploturi ? Că se vaită şi astăzi peste tot că este o „victimă” a acţiunilor foştilor securişti români, când de fapt el singur reuşeşte să terorizeze psihic poporul român (precum şi asiaticii Ungariei terorizează Europa)? Că vrea ca securiştii români să fie judecaţi de un fel de „Tribunal de la Nûrnberg”? De ce? Ştiu ei oare prea multe despre L.T. ? Dacă da, este binevenit şi un „proces al comunismului” în care, în boxa acuzaţilor, să îl vedem şi pe antiromânul L.T. cum răspunde întrebărilor incomode ale securiştilor! Să aflăm în sfârşit şi noi de, chiar şi la 25 de ani după Revoluţie, acest „prelat” aţâţă la ură două popoare vecine şi zburdă nestingherit prin România cu toate că îi încalcă legile după cum doreşte! Şi mai are şi tupeul să strige, ca din gură de şarpe, cu nu poate nicicum convieţui cu românii! Dar oare cine ar putea convieţui cu el, că nu suntem vrednici nici unul! Dacă a avut un accident auto, „vinovată” a fost Securitatea! Dacă membrii Consiliului Episcopiei Reformate au dat curs unei scrisori trimise în 2009 de soţia lui, Edith Tökés, au fost catalogaţi de L.T. că s-ar fi făcut „părtaşi” la „ticăloşirea” acesteia şi i-a ameninţat că le-o va lăsa în întreţinere (greu îi este României cu L.T. pe cap, darămite unei biete femei)! Dacă distinsa doamnă Edith a avut curajul să trimită o scrisoare Episcopiei Reformate, în care spunea atât că soţul său nu îşi îndeplineşte datoriile conjugale, cât şi că s-a implicat în salvarea lui de la o posibilă acuzaţie penală, L.T. a învinovăţit-o spunând că „numai o minte bolnavă, o soţie cu nervii zdruncinaţi este capabilă să mă prezinte într-o asemenea lumină” (în cererea sa de divorţ, doamna Edith a menţionat că, în cei 25 de ani de căsnicie cu L.T., a fost „terorizată şi traumatizată psihic” de un bărbat a cărui infidelitate era recunoscută)! Redau, pe scurt, câteva fragmente din scrisoarea cu pricina: „Eliberându-mă de sub zidurile dărâmate ale tăcerii mele de 20 de ani (…) după eliberarea noastră (din 1989 – n.a.) a demolat (L.T. – n.a.) zidul căsniciei noastre… Nu doresc să fiu prezentă la aniversarea din 15 decembrie, în compania înalţilor demnitari invitaţi din Ungaria şi Europa apuseană… Toamna trecută mi-a spus că pot să particip la aniversare doar dacă îmi trimite el invitaţie (…) Consider ca fiind îndreptăţită absenţa mea de la orice comemorare, deoarece m-ar folosi în continuare doar pentru atingerea ţelurilor sale. De bună seamă îşi aminteşte stimatul prezbiteriu… Şi de acel moment al seifului şi al bunurilor conţinute de acesta când eu l-am ascuns în Sacristie. L-am scos din necaz, l-am apărat de urmărirea penală şi de acuzaţia de delapidare. În pofida acestor lucruri (…) mi-a întors spatele, la fel ca multor camarazi timişoreni (…) m-a lăsat singură, m-a aruncat în singurătate, plecând în străinătate, oficializând propria sa viaţă de unul singur”.
Doamnei Edith i se cuvine, după atâţia ani cât a avut de îndurat, toată consideraţia pentru curajul de a-i spune „infailibilului moral” L.T. că s-a săturat de caracterul lui! Ar fi cazul ca şi autorităţile române, în cel mai bun caz, să îl declare pe L.T. ca persona non grata (pentru toate infracţiunile contra Statului Român) şi astfel să se poată reînfiripa în mentalul colectiv proverbul „unde-i lege, nu-i tocmeală”…
SFÂRŞIT!