Într-una din narațiunile lui Vasile Voiculescu, intitulată „Ciorbă de bolovan”, este prezentată imaginea unui sat uitat de lume și parcă și de Dumnezeu, unde copiii mâncau humă și coajă de copac măcinată.

Povestea începe cam așa: În satul acesta trăia un cerșetor, fără casă, fără masă. Vara lucra pe la oameni și își procura mâncare, dar când se apropia iarna, nimeni nu mai avea nevoie de el. Și, bietul de el, încerca să supraviețuiască cum și pe unde putea, până venea iar căldura.

Era un început de iarnă friguros. Din hornurile caselor oamenilor ieșea fum, iar din bucătării ieșea miros de fripturi și plăcinte calde, pentru că bogații care veneau de la Biserică erau așteptați de servitori cu mâncărurile cele mai alese. Atunci, cerșetorul a mers la ieșirea din Biserică, a luat un ceaun, a făcut un foc, a pus apă în ceaun și în apă a pus un pietroi. Apa fierbea, și cerșetorul amesteca. Când sătenii, tocmai ieșiți de la Biserică, curioși, l-au întrebat ce face, le răspundea:

– Am găsit o piatră fermecată și fac din ea o supă miraculoasă. Mai trebuie să fiarbă o oră și supa e gata.

– O să ne dai și nouă să gustăm? a întrebat un sătean.

– Sigur! Vă poftesc pe toți la masă, într-o oră. Apoi îngenunche în bătătură și rosti Tatăl nostru.

Sătenii au venit cu toții și au adus de acasă tot felul de bunătăți, în completare la supa miraculoasă. Cerșetorul era în culmea fericirii, gustând din toate fripturile și plăcintele aduse de săteni, în timp ce aceștia își împărțeau supa miraculoasă.

După ce s-a săturat, cerșetorul și-a luat piatra și a plecat în următorul sat. Imaginația l-a salvat de foame.”

E de prisos să vă spun cine era străinul. Hristos venise la cei oropsiți și apăsați, așa cum Însuși mărturisește în Evanghelie, pentru a-i odihni.

(Volumul „Pelerin spre înaltul Cer”, apărut la Editura Nico, se găsește le Catedrala Mare)

Lasă un răspuns