Toți oamenii speră. Și speră câtă vreme trăiesc. Când sfârșește viața, dispar și speranțele. Iar aceasta se petrece fiindcă „toate speranțele omenești se construiesc la nivelul creatului și nu au puterea de-a transcende hotarele morții. Nădejdea creștină se bizuie însă pe darul necreat al lui Dumnezeu, care se dă în Hristos. De aceea, depășește hotarele morții și pătrunde în viața cea adevărată”.

Vaclav Havel, poet și președinte ceh, nota aceste cuvinte cu referire la anii de persecuție: „Nu sunt un optimist, căci nu sunt sigur că toate se termină cu bine. Dar nici pesimist nu sunt, căci nu pot să bag mâna în foc nici că absolut toate se termină prost. Ce pot să spun este că păstrez speranța în inimă…Viața fără speranță este pustie, anostă și inutilă. Nu cred că aș putea întreprinde ceva fără să am speranță în inimă… Îi sunt recunoscător lui Dumnezeu pentru acest dar. Este un dar pe măsura vieții! Și Sfânta Scriptură spune: „Cei ce nădăjduiesc spre Dumnezeu sunt ca muntele Sionului; nu se vor clătina în veac”. (Ps. 124, 1)

Din volumul „Pelerin spre înaltul Cer”, apărut la Editura NICO

Lasă un răspuns