Când au pornit spre Europa – deja pe rutele marilor migrații – maghiarii, animați de o sălbăticie comparabilă doar cu aceea a hunilor lui Attila – de la care cu mândrie extremiștii lor s-au revendicat și se revendică -, în stepele nord-pontice au ajuns sub stăpânirea Imperiului kazarilor „produs” al aceluiași izvor asiatic, imperiu expansionist și pornit pe jaf, care la 740 d. Hr. a acceptat religia mozaică; iar prin kazari poporul lui Israel a câștigat „al XIII-lea trib. Stăpânirea acestui imperiu i-a urmărit și în Pannonia, unde maghiarii s-au sedentarizat (896), iar de aci au pornit cumplitele lor incursiuni în Europa (33 de incursiuni cu ucideri și jaf în anii 899-955), până au fost zdrobiți și respinși de împăratul Otto I cel Mare al Imperiului german. Kazarii au infiltrat puternic cele șapte triburi maghiare cu plusul lor de sălbăticie și jaf, iar elita lor s-a ridicat treptat în elita triburilor maghiare cu efecte persistente în cursul istoriei.

Sedentarizați în Pannonia, maghiarii au pornit însă incursiunile spre Răsărit și Sud. Au trecut la religia romano-catolică, iar Papalitatea, care sacralizase „Sfântul Imperiu Roman de națiune germană”, urmărind să-l folosească drept instrument pentru instituirea suveranității sale „Universale”, l-a sacralizat – se susține, dar demonstrația este dubioasă! – și pe primul rege al maghiarilor, valahul Voicu, sub numele de Ștefan I zis „cel Sfânt” (947-1038), cu intenția de a-l folosi în același scop. Deci – sprijin reciproc!

Pătrunderea în Ardeal a triburilor maghiare, ocolind Carpații pe la Nord, s-a făcut de la Vest spre Est. După două secole de rezistență a autohtonilor valahi, abia la sfârșitul secolului XII au ajuns la curbura interioară a Carpaților Orientali, unde ar fi colonizat o redusă formațiune militară de „secui” ca trupe pentru paza graniței răsăritene.

Regii succesori ai lui Ștefan I colonizaseră în Ardeal sași în cetăți preexistente, nu construite atunci de ei. Colonizarea acestor alogeni și sprijinul interesat al papalității – recompensat cu trecerea maghiarilor la catolicism (948-960, doi conducători ai lor se creștinează la Constantinopol, dar în rit catolic; și creștinarea continuă) – au fost de mare folos pentru consolidarea în Ardeal a regalității maghiare. Dar căpeteniilor extremiste le-a rămas, obsesiv, teama de dispariția națiunii lor și de aceea au promovat continuu o politică extremistă de maghiarizare în spațiile nou-cucerite.

Rezistența cunoscutelor formațiuni politice ale autohtonilor valahi în fața înaintării trupelor maghiare a durat două secole (XI-XII). Datorită acestei rezistențe regalitatea maghiară a acceptat organizarea Ardealului după specificul local, ca voievodat autonom dependent de coroana maghiară. Cum am spus, la sfârșitul secolului XII regalitatea maghiară ar fi colonizat pe curbura interioară a Carpaților Orientali amintita formațiune militară, redusă, de „secui” într-o masă de valahi autohtoni. Problema „colonizării” secuilor este însă controversată și vom reveni mai departe asupra ei.

(va urma) 

Lasă un răspuns