Comparația între latina târzie și limbile romanice e frecventă la capitolele Fonetică, Vocabular și Morfologie. Cercetătorii recunosc că, în ce privește sintaxa, metoda comparativ-istorică a fost mai puțin aplicată în domeniul relațiilor între cuvinte (la nivelul prepoziției) și între prepoziții, la nivelul frazei. Manualele de Limba Latină, după care s-a studiat (și se studiază) dovedesc latinitatea limbii noastre, referindu-se mai ales la vocabular și la aspecte ce urmăresc schimbarea formei cuvintelor în procesul atât de divers al comunicării.

Și, totuși, asemănările între limbile romanice (deci și limba română) și latina vorbită – latina folosită de coloniștii veniți în Dacia, după Războiul romanilor cu dacii, din 105-206 (d. Hr.) – sunt evidente și în sintaxă.

Sub aspect lingvistic (explicațiile raportării mai puțin ample la sintaxă) se cuvine să subliniem că limba scrisă (deci o construcție mai elaborată) a apărut mult mai târziu.

„Scrisoarea lui Neacșu”, primul document scris în limba română, datează din anul 1521 și, după cum este firesc, folosește un grai popular vorbit. Pentru impunerea unor construcții sintactice (propoziții, fraze) au trecut secole, un rol important avându-l traducerile și mai ales tiparul.

„Dacă sintaxa folosită în aceste traduceri este greoaie, imitând pe cea a limbii din care se făcea traducerea, lexicul era uimitor de apropiat de cel de azi…” (manual pentru liceu, p. 149). Grija pentru o exprimare clară este evidentă. În „Noul Testament”, tipărit la Bălgrad (Alba-Iulia) în 1648, mitropolitul Simion Ștefan, într-un cuvânt de învățătură, amintea de grija pe care trebuie să o avem când scriem, pentru evitarea regionalismelor: „cuvintele acele sunt bune, carele le înțeleg toți… iar de nu vor înțelege toți, nu-i de vina noastră, ce-i de vina celuia ce-au răsfirat românii…”.

Simion Ștefan compara cuvintele cu banii: „Bine știm că cuvintele trebuie să fie ca banii, că banii aceia sunt buni carii îmblă în toate țările…” (referirea este făcută, desigur, la țările Române).

Despre relațiile sintactice interprepoziționale, am amintit într-o tabletă anterioară (Prepoziția – ca instrument gramatical), iar legăturile intraprepoziționale le-am prezentat succint, în trei tablete. În cea referitoare la conjuncțiile coordonatoare, s-a strecurat o eroare, pentru care primiți scuzele noastre, stimați cititori (în loc de conjuncții consecutive se va citi conjuncții conclusive). Conjuncțiile consecutive sunt amintite în tableta LXII – la grupa conjuncțiile subordonatoare.

Vom reveni și la părțile de propoziție și la subordonate, în măsura în care considerăm că această „zăbavă”asupra limbii este, deopotrivă, plăcută și sperăm și utilă. Gândul îl avem mereu la LIMBA ROMÂNĂ și la poporul care se definește prin această „dulce și frumoasă” formă de manifestare, „acest strai de purpură și aur.”

Lasă un răspuns