Poporul român este, tot mai intens, ținta celor mai aberante psihoze păgâne, proferate în spațiul public: „Plevușca” PAVEL CORUț (VIII) Acest documentar este o replică la trei din cărțile lui Pavel Coruț: „Mântuirea de după marea rătăcire” (I), „Secretele vârstelor de aur”(II), „Arta succesului la români” (III)!
O altă diversiune a lui Pavel Coruț, în încercarea sa forțată de a absolutiza știința și de a o pune în contradicție cu credința, este falsa informație că religioșii „pot prezenta numai dictonul crede și nu cerceta” (I, pg.47)! Creștinii nu ar putea invoca nicidecum acest dicton, prin care – chipurile! – s-ar „dovedi” că știința ar fi obstrucționată de credință în cunoaștere, pentru simplul motiv că el nu există nici în Sfânta Scriptură și nici în scrierile Sf. Părinți! Cei care totuși fac apel la dicton, dintre capetele mijlocii care caută cu orice preț după originalitate, nu înțeleg (sau nu pot să înțeleagă) că știința și religia se completează reciproc (deși ele sunt distincte, sunt în concordanță). Buna „coabitare” dintre știință și credință, în acțiunea lor comună de cunoaștere, prin rațiune și prin Duhul Sfânt, ne-o demonstrează atât faptul că Biserica lui Hristos, ortodoxă, a încurajat întotdeauna demersul științific în conformitate cu chemările evanghelice la cunoaștere (să cercetăm – In. 5, 39; să căutăm ca să aflăm – Mt. 7, 7; să cunoaștem adevărul – In. 8, 32; să fim înțelepți – Efes. 5, 15), ceea ce i-a și făcut pe Sfinții Părinți să nu fie niciodată împotriva științei, cât și adevărul că știința confirmă revelațiile din Sfânta Scriptură (de aceea savantul în fizică Einstein, descoperitorul efectului fotoelectric, afirma: „Știința fără religie este neputincioasă, iar religia fără știință este oarbă”)! Cu alte cuvinte, știința nu poate fi folosită pentru a infirma existența lui Dumnezeu și a-i incrimina pe oamenii care au credință, nici pentru a „justifica” excluderi unilaterale, sau limitarea absolutului divin la relativul uman, căci prin știința adevărată ne apropiem și mai mult de Creator (că așa este, ne-o confirmă printre alții și marele matematician și fizician francez Descartes (1596-1650): „Existența lui Dumnezeu este mai sigură decât cea mai sigură dintre toate ecuațiile geometrice”). Concepția lui Descartes este însușită de altfel de majoritatea adevăraților savanți ai lumii…
Câteva din marile puncte convergente, dintre știință și religie, se referă la aceea că Universul are un început (din nimic) și va avea un sfârșit, constatare valabilă și pentru spațiu, timp și legile care guvernează Universul… Sau faptul că lumina se propagă cu viteză finită, ceea ce determină alternanța zi-noapte…
Așadar, stimați cititori, nimic nu se desfășoară la întâmplare în Univers! Dacă ar fi fost așa, atunci marele fizician Einstein (1879-1955) nu făcea furori când exclama că „Dumnezeu nu joacă zaruri”, nici fizicianul și teologul Newton (1643-1727) nu ar mai fi reușit să demonstreze în premieră că aceleași forțe acționează atât pe pământ, cât și în Univers. Nici marele Herschell (1738-1832) nu ar fi avut conștiința că, prin cercetările sale astronomice, a înțeles că între știință și credință este o armonie tainică pe care P.C. nu o va înțelege probabil niciodată: „Cu cât se lărgește câmpul științei, cu atât mai numeroase și irecuzabile devin dovezile despre existența eternă a unei inteligențe creatoare și atotputernice. Geologi, matematicieni, astronomi, naturaliști – toți au adus piatra lor la acest mare templu al științei, ridicat pentru însuși Dumnezeu”…