Cu 1 Decembrie 2014 se deschide seria ultimilor cinci ani care au mai rămas până la jubileul de o sută de ani de la înfăptuirea Marii Uniri. Evenimentul este copleșitor, de mare răspundere și cu o deosebită încărcătură emoțională, întrebându-ne dacă noi, cei de azi, vom fi în măsură să ne ridicăm, măcar prin manifestările omagiale, la înălțimea faptelor înaintașilor noștri, dând semnificația meritată celui mai important moment din istoria multimilenară a românilor. Pentru că, urmând firul marilor evenimente ce ne-au marcat evoluția, ca popor și ca națiune, făurirea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 constituie superlativul absolut. De departe, cea mai mare și mai importantă izbândă pe care poporul român a reușit să o dobândească în îndelungata și zbuciumata sa existență multimilenară.

Așa cum am mai amintit și cu alte prilejuri, creșterea de peste două ori a suprafeței țării, în urma Războiului de reîntregire (1914-1918, care a modificat harta Europei), prin unirea Transilvaniei, Basarabiei, Bucovinei și Dobrogei cu Vechiul Regat (de la 137.903 kmp s-a ajuns la 294.244 kmp și de la o populație de 7,9 milioane la 16,2 milioane în 1919), n-a constituit decât recuperarea în parte a zestrei strămoșilor noștri geto-daci și traci, care aveau o întindere pe întreg spațiul Europei centrale și de sud-est, de la porțile Vienei până în Asia Mică, de la poalele Kievului la Munții Pindului și Rodopi, din nordul Greciei, pe un areal de peste un milion de kmp. Unitatea deplină a neamului geto-dac și trac a fost realizată o singură dată în istoria neamului nostru și ea

s-a înfăptuit cu 2060 de ani în urmă, de către regele Burebista (70-44 î.e.n.). Ca urmare, în ochii noștri, ai românilor, dar și ai străinătății, unirea de la 1918 nu poate avea o altă semnificație decât înlăturarea, legitimă, cu drept deplin și doar în parte, a unei mari nedreptăți istorice, românii fiind realmente poporul din Europa cel mai sacrificat de-a lungul istoriei, de către istorie. În consecință, înfăptuirea României Mari, sau Dodoloațe, cum i se mai spunea, n-a fost o simplă însumare matematică de spații, ci o îmbinare organică de teritorii, cândva părți ale aceluiași întreg, perfect compatibile, dar înstrăinate prin vicisitudinile vremurilor. Adunate într-un tot unitar, acestea au devenit în foarte scurt timp un organism statal viu, funcțional, în măsură să adune și să valorifice, la superlativ, separat și apoi împreună, depozitul de zestre și energiile creatoare ale națiunii române reîntregite.

Am putea spune că Unirea a constituit chiar un miracol, dat fiind faptul că prin ea însăși s-a reușit extraordinarul. O mobilizare incredibilă a valențelor națiunii abia încropite, prin punerea în funcțiune în timp record și turarea la maxim a motorului reconstituit și modernizat al societății românești, din moment ce numai în două decenii (1918-1938), care au cuprins și perioada de acomodare, s-a reușit atingerea unei prosperități nemaiîntâlnite. Spre ceea ce se întâmpla atunci în țara noastră și-au îndreptat ochii cu uimire toți europenii. Astfel, în scurt timp, România a câștigat, în afara admirației generale, un prestigiu enorm, reliefat de cele două titluri de excelență acordate; cel de „Grânar al Europei” și de „America Europei”. De asemenea, leul românesc era perfect compatibil cu dolarul american, în raport de unu la unu. Evocarea succintă a acestor realități, din păcate demult apuse, au simpla menire de a dovedi și de a aminti românilor că se poate.

Din nefericire, maiestuosul parcurs a fost întrerupt de dramaticele evenimente care au urmat: Al Doilea Război Mondial și, din nou, destructurarea țării prin răpirea acelorași teritorii de către vecinii haini: Basarabia și nordul Bucovinei, de către sovietici, sudul Dobrogei, de către bulgari, și a unei bune părți din Transilvania, de către unguri. Ne-am pricopsit în plus cu un regim politic care nu numai că a modificat fizionomia spiritului românesc, dar în care simpla vorbire despre ceea ce a fost odată România, despre provinciile furate era socotită crimă împotriva acestuia, pentru care mulți patrioți au făcut ani buni de închisoare.

Decembrie 1989 ne-a adus, într-adevăr, libertatea de a vorbi și acționa altfel decât în cei 50 de ani de comunism. Din păcate, însă, n-am fost capabili să valorificăm niciunul din momentele favorabile unirii, măcar parțial, nouă rămânându-ne doar speranța vagă că, în viitor, ceva, de așa natură, se va întâmpla. Cu toată legitimitatea ei, în felul acesta, România a ajuns singura țară din Europa cu teritoriile neunite și a doua din lume după Coreea. N-am putea spune că mediul european ne-ar fi fost complet ostil. Principalii vinovați suntem noi, românii, și îndeosebi clasa politică, ai cărei componenți de la vârf n-au avut timp de așa ceva, pentru că ei trebuiau să se îmbogățească, mai înainte de toate, cu orice preț și sub orice chip. Aceasta a fost și este marea lor prioritate, iar proporția dezastrului s-a văzut tot timpul și se vede mai bine acum, când spațiile DNA au devenit neîncăpătoare pentru cei care pur și simplu n-au făcut altceva decât au jefuit România, preț de un sfert de veac. Mai mult decât atât, nu numai că n-am reușit apropierea Basarabiei de România, pentru votul căreia avem emoții la scrutinul de sâmbătă, dar incapabilii noștri conducători au dat apă la moara revizionismului maghiar, atât din interior, cât și din exterior, care a ajuns să formuleze pretenții absurde de autonomie pe criterii etnice, chiar în inima României.

Ironia sorții face să intrăm pe ultima sută de metri pentru sărbătorirea centenarului de la Marea Unire de la 1918 cu un președinte de origine germană. Trebuie să fie vorba de un blestem, pentru că marile cotituri din istoria modernă a țării le-am înfăptuit

într-un mod similar. Independența față de turci, de la 1877, am realizat-o sub regele Carol I, iar Marea Unire, de la 1918, de care vorbim acum, sub nepotul acestuia, Ferdinand I, supranumit și Întregitorul. Toți de origine nemțească, ca și Klaus Iohannis, viitorul nostru președinte, cu care de fapt vom sărbători centenarul din 2018. Mergând pe firul istoriei, concluzia care se desprinde este că de nemții noștri nu trebuie să ne fie frică, ceea ce nu înseamnă să nu fim prudenți. Ei pot fi chiar buni patrioți români, cu condiția ca noi să-i stimulăm în acest sens, iar modalitatea cea mai plauzibilă să fie exemplul nostru, al tuturor, inclusiv cel al soției care este româncă. Dar să nu punem totul în spinarea viitorului președinte. Până la el mai este Guvernul și, apoi, noi, toți. De atitudinea acestora va depinde în foarte mare măsură nu numai viitorul nostru, dar și cum va arăta România peste cinci ani la aniversarea celor o sută de ani de la Marea Unire. Din păcate, până în prezent nu s-a făcut prea mult de către românii înșiși. De atâta vreme legăturile dintre provinciile noastre istorice sunt destul de firave din punct de vedere al infrastructurii. Nu avem încă o autostradă care să traverseze Transilvania de la București până la Oradea, considerată o adevărată coloană vertebrală a țării. De asemenea, legătura dintre Transilvania și Moldova este foarte slabă, atât pe calea ferată, cât și rutier. Realizarea unei autostrăzi era necesară și aici și încă de multă vreme. Din nefericire, de 25 de ani și în domeniul autostrăzilor faptele au rămas doar la nivelul de proiecte pe hârtie, și acestea cu efect pur propagandistic. Iată încă o dovadă, dacă mai era nevoie, că politicienilor noștri numai de problemele țării nu le arde.

Speranța noastră este că, odată cu alegerile prezidențiale din noiembrie, în mentalul românilor s-a schimbat ceva în bine. Modul extrem de responsabil de implicare recentă în scrierea istoriei, dovedind că, totuși, poporul este suveran, ne dă certitudinea că românii încep să gândească altfel și, probabil, vor acționa altfel, cu mai multă maturitate, în propriul lor interes. Lucrul acesta ne face să credem că și sărbătorirea Zilei Naționale a României, din anul acesta, dar și din anii care urmează, se va desfășura altfel, mai participativ, din toate punctele de vedere. Avem o țară, un Tricolor, un trecut glorios, dar și un viitor care ne aparține, în măsura în care vom dovedi că existăm, nu doar vegetând, ci ca națiune demnă de respect. Iar lucrul acesta se cere nu numai afirmat, ci și dovedit, pas cu pas. Faptul că zilele acestea am învățat totuși ceva din recenta lecție de istorie, îl vom putea constata chiar de Ziua Națională, prin modul în care vom lua parte la ea și cum o vom sărbători. Nu uitați, participați în număr mare la toate manifestările oficiale care vor fi organizate, zilele acestea și, mai ales, la cea de luni, 1 Decembrie. De asemenea, nu uitați TRICOLORUL!

Lasă un răspuns