Si se cheama Romania. Este acea tara de la marginea Uniunii
Europene. Si nu numai atat. Este tara in care majoritatea
romanilor mai dovedesc ca au inca multa credinta in Dumnezeu,
ca respecta si continua traditiile de a trai si de a munci
pamanturile; tarancile de a tese haine romanesti pe care sa le
imbrace cu fala, impreuna cu membrii famililor lor; ca isi canta
cantecele doinite si isi joaca jocurile din strabuni. Fiind bun la
suflet – din cale afara de bun si de ospitalier – romanul ofera
pana si strainului de tara, de limba si de neam, oricand, o felie
de paine buna si-o cana cu apa curata si rece, omenindu-l cu
bucate alese si culcandu-l in camera cea mai gatita a casei
sale. La plecare, tot el ii pune oaspetelui, intr-o traistuta lucrata
si infrumusetata in culorile tricolorului, cateva merinde prentru
drum. Apoi, luandu-si „La buna revedere si auzire�, atat
gazdele, cat si musafirul, isi ureaza reciproc sa-i aiba Bunul
Dumnezeu in paza Lui ocrotitoare! Asa a fost romanul. Asa ar
trebui sa fie si sa ramana!