„ISPITA IZBAVIRII�
DE MIHAI SIN
Motto: „Stinge cu dreapta Ta
cea atotputernica focul ce m-a cuprins!�
„Ispita izbavirii� este titlul ultimului roman al lui Mihai Sin,
aparut si lansat postum de editura „Nemira� din Bucuresti,
cu catva timp in urma.
O carte trudita, densa, o parabola uluitoare prin complexitatea,
profunzimea si dureroasa franchete a discursului, o carte matura
si responsabila despre conditia dramatica a intelectualului vremii
contemporane romanesti, peregrin intru regasirea Adevarului
Unic al sinelui.
Intr-o lume terna, lipsita de orizont, intr-un univers ostil, golit de repere
valorice esentiale, ziaristul candva celebru, asumandu-si conditia de�
boschetar, traieste experienta dantesca� a Iadului pamantean la
parametri dezumanizanti, caci�”Diavolul s-a intins peste masura, din
pricini pe care nu le cunoastem� – scrie Mihai Sin. � „Ar trebui create
noi institutii, sa apara noi forte, care sa reprezinte calea lui Dumnezeu.
Dar iarasi: cine si cum anume, cand omenirea pare sa nu mai produca
anticorpi care s-o apere de fortele Raului? Intrebari si intrebari, in
absenta raspunsurilor. (�) Cautam cu disperare raspunsuri concrete
si solutii, pentru a nu asista neputinciosi la distrugerea
spiritului si genei nationale identitare. Putem sa credem ca mai sunt
si altii ca noi, care vor avea mijloace mai consistente de a gasi
macar o parte din raspunsuri�.
Oare, ce ar putea fi mai „consistent� decat�
credinta? Acolo unde este, daca este?!? Unde
altundeva gasim mantuirea? „Si nu ne duce pe noi
in ispita, ci ne izbaveste de cel viclean!�
Nu intamplator cartea se deschide cu un pasaj
din Biblie: „La miezul noptii, un popor se clatina si
piere. Nu este nici intuneric, nici umbra a mortii,
unde sa se poata ascunde cei ce fac faradelegea�
(Iov, 34: 20, 22). Care popor? Daca ar fi sa raspund
altfel, cu inceputul-inceputului, pur si simplu, ca la
scoala, v-as spune ca este o carte despre poporul
roman, despre drama constiintei sale identitare
acutizandu-se la extrem cu precadere in ultimele
doua decenii, despre tradarea intelectualilor (a
unora dintre ei!) semnalata, candva si de Mircea
Eliade, si de Petre Tutea, si de parintele Iustin
Parvu, despre un alt „Diogene � cainele subteran�,
despre „Romanie, tara bleaga,/ Iti fura toti din
desaga // (�)// Cand te vei trezi flamanda/
Dezbracata, injugata,/ Vei da cu cutatu-n piatra,/
Piatra va scoate scantei/ Si-apoi Dumnezau cu ei!�.
Dar si despre ura de sine � blestemul tracic al
acestui neam romanesc, intaiul crestinat �
blestemul dezunirii, despre care vorbea si Vasile
Parvan, infatisat in manuscrisul din secolul XIX din
Muzeul Tarii Fagarasului si citat de Mihai Sin,
fragmentar, in loc de intoducere: „(�) Deoarece
picioarele nu mai voiau a suporta trupul, mainile nu
mai voiau a veghia si a vedea pentru celelalte
madulare, incepu trupul a se vesteji (�) si din zi in
zi a se apropia de moarte. Atunci vazura ele nebunia
ce au facut, se unira iarasi si se legara strans, ca
ce au incercat nu vor mai incerca inca o data�. O
carte despre conjuratia mediocritatii – „Cea mai
aspra robie este unde mintea trebuie sa se supuna
prostiei� -, despre alienarea individului in absenta
credintei, si despre inca multe teme destinate
meditatiei profunde a cititorului.
Care e calea catre izbavire? „Doamne, primeste
smerita mea rugaciune pentru iertarea pacatelor
mele si, ca un indurat, stinge cu dreapta Ta cea
atotputernica focul ce m-a cuprins� � se rosteste
in Biserica noastra ortodoxa . � „Inceteaza-mi
boala si cu milostivirea Ta ridica-ma din patul
durerii, intru slava Numelui Tau. Ca Tu esti Doctorul
sufletelor si al trupurilor noastre…� Frumoasa
rugaciune! Ca un poem inca de la Facere. „Stinge
focul ce m-a cuprins!�
Focul? „Vantul se scurgea perfid printre
crengile arborilor, tufisurilor si arbustilor, scotand
un fel se suierat sinistru, monoton, ca un cantec
de jale. Era aproape la fel cu acela din cimitire,
toamna tarziu, iarna sau primavara devreme, cand
mai ales brazii batuti de vant parca sunt bantuiti
nu doar de vant, ci si de duhuri rele, intrand
nelinistiti intr-o alerta rau-prevestitoare. Poate si
de aceea, fara sa-si dea seama, cei de fata, cu
exceptia Nebunului, isi tineau capetele plecate,
parca ferindu-le astfel de orice posibila agresiune
nevazuta. Nebunul o lua impetuos prin lastaris,
iar ceilalti il urmara, jandarmii avand grija sa nu-l
scape. (…) Intr-adevar, �spectacolul� pe care-l
oferea cadavrul lui Ionica Vindecatorul, caci el
trebuie sa fi fost, era infiorator. (…) Ochiul stang ii
fusese scos, probabil cu un briceag sau cutit, iar
dreptul ramasese deschis, neatins, sticlos. (…)
Petre Nebunul crestase cu un cutit sau un briceag
pe pieptul Vindecatorului o cruce. De ce-ai facut
asta?, il intreba comisarul-sef adjunct. Crucea?!
Paru sa se mire ucigasul. Aaaa, da, crucea. Pentru ca
se credea Dumnezeu, dar era fals, un prefacut. Am
vrut sa-i fac un bine, l-am insemnat cu semnul crucii,
ca sa fie iertat in lumea ailalta�.
Lumea pamanteana a lui Mihai Sin, pe cat de limpida,
e bulversanta, brodata cu dexteritate, migala si
rafinament, cu arta unui mare maestru, pe canavaua
unei permanente maree sufletesti. Actualitatea �
decupata secvential, cinematografic, dobandeste forta
emotionala tulburatoare. „Cata viata, atata literatura!�
� o alta proza demna de Nobelul pe care l-ar meritat cu
prisosinta si controversatul roman „Quo vadis domine?�.
Prozatorul de profunda sorginte ardeleneasca, dublat
structural de un exceptional jurnalist de investigatie,
se inspira, obsedant, din aspecte ale actualitatii urmarite
pana in consecintele ei ultime. Si aici, ca si in romanele
anterioare, personajele lui Mihai Sin traverseaza
aceeasi acuta criza de identitate, nu se pot fixa in niciun
cotlon al sinelui contorsionat, nu reusesc sa-si sara
umbra nici macar in final: „Am stiut� Pe unii din preajma
ta ti-i da Dumnezeu, El le da un rost� Si nici atunci�
Alteori, rostul celor de langa tine li-l hotarasc altii,
oameni ca noi, mai buni sau mai ticalosi. Dar, zise Miron,
cutremurat, aproape strigand, dac-ai stiut, de ce-ai
acceptat, de ce-ai venit la mine? (�) Pentru ca, reusi
sa sopteasca, in timp ce un zambet ii lumina fata o clipa,
pentru ca am vrut sa mor intr-un pat curat, ca asta. Nu
uita ca sunt un biet om, nu un sfant…�
Dar este, oare, moartea o izbavire? Ori un esec� mai
dureros decat singuratatea alergatorului de cursa
lunga, sau decat scurta, trecatoarea glorie a erolui
purtat pe scut?
„Fostul mare gazetar nu-si dorea o �revenire�. Nu de
aceea parasise el �lume reala�, nu de aceea fusese
impins, obligat sa o paraseasca, pentru a se intoarce la
ea ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic. Prefera o noua
identitate, dar cum putea s-o obtina? (�) Oricum, lui
nu-i mai pasa de nimic, trecuse prin prea multe intr-o
viata de om. Pentru el era ca si cum ar fi revenit intr-o
alta lume, care avea legatura mai degraba cu cea de
Dincolo, decat cu cea de pe Pamant. Iar ceea ce i se
intampla acum insemna un fel de misiune, pentru ca
simtea ca are un mandat limitat. (�) Si tot din prima
seara incepura sa discute despre Proiectul lor (�) Tema
centrala ar fi cea a Neputintei individului in fata
Sistemului. (�) Mii, sute de mii, poate milioane de indivizi
care n-au mai suportat Neputinta si au incercat sa-si
exprime ideile indraznete, puse in slujba colectivitatii
lor, au sfarsit in lanturi sau decapitati, sau arsi pe rug,
sau spanzurati, sau torturati, in chinuri fioroase. Sistemul
nu a cedat niciodata in fata criticilor lui, in fata celor
care i-au aratat hidosenia sau macar au incercat sa
spuna ca e perfectibil. Au fost eliminati, cum se spune
astazi, �scurt�, fara multe vorbe. (�) Dar in Romania
multi creatori traiesc cu iluzia ca idei ale lor ar putea sa
influenteze gandirea bolnavicioasa a unor conducatori.
Si sufera de neputinta cand vad ca, niciodata, nici
macar vreo id�e stralucita nu e aplicata de guvernanti.
Si nu e doar cazul Romaniei, fireste. (�) Neputinta ne
seaca, ne exaspereaza zi de zi si uneori clipa de clipa.
E ca o boala cumplita de care fiecare scapa cum poate,
iar unii nu scapa deloc.�
„In definitiv � marturisea scriitorul Mihai Sin �, fiecare
dintre noi asta cautam o viata intreaga, sa ne izbavim.
Iar eu despre asta am scris si am tot scris, personajele
mele asta cauta cu infrigurare.�
„Ispita izbavirii� trebuia scrisa. E o carte uluitoare. A
fost ultima inainte de a pasi Dincolo, dar, daruindu-ne-o
noua si posteritatii, marele prozator si-a aflat mantuirea.
Odihneasca-se vesnic in Lumina!