STRATUL LIMBII ROMANE (XLVIII)
VERBUL
Categorie, categorii, s.f. 1. Notiune fundamentala
si de maxima generalizare care exprima proprietatile
si relatiile esentiale si generale ale obiectelor si
fenomenelor realitatii. (fr. categorie, lat. categoria).
In DEX, sunt diferentiate sensurile cuvantului in
functie de domeniul in care este folosit: lingvistica,
filozofie, biologie, psihologie, sociologie, politica etc.
Intre categoriile gramaticale, Gramatica Academiei
(prin urmare si manualele scolare) amintesc:
genul, numarul cazul, gradul de comparatie, diateza,
modul, timpul si persoana. Referitor la partea de
vorbire asupra careia am staruit in ultimele tablete,
amintesc ca verbul are unele categorii specifice:
diateza, modul si timpul si altele (nespecifice), care
sunt intalnite si la alte parti de vorbire: persoana (la
anumite pronume: personal, de politete, de intarire,
reflexiv si posesiv) si numarul (care apare in
continutul semantic al partilor de vorbire flexibile
din perechea opozitiei singular-plural).
Persoana si numarul, la verb, sunt marcate prin
desinente, la modurile si timpurile simple (sintetice)
si prin verbe auxiliare, pentru modurile si timpurile
compuse (analitice).
Desinenta, desinente, s.f. Element morfologic
care, adaugat la tema unui cuvant, exprima in
flexiunea nominala cazul, numarul (la adjective si
genul), iar in flexiunea verbala persoana, numarul
(si diateza � din fr. desinence) ex.: „Si-l amintea
foarte bine, desi se intalnisera doar de trei, patru
ori si, mai ales, de la ultima intalnire trecusera cativa
ani buni, nici n-ar fi putut spune exact cati.� (Mihai
Sin � Schimbarea la fata, Editura Cartea Romaneasca,
Bucuresti, 1985, p. 5. „Sa discutati cu astia,
ce sa discutati?… Toti stim ce-i aia sinceritate, la ce
e buna si cand se foloseste�� (Mihai Sin, op. cit. p.
179). Verbul amintea (indicativ, imprefect) la
persoana a III-a, numar singular are desinenta f
(zero), -a, fiind sufixul imperfectului, trecusera,
intalnisera (indicativ, mai mult ca perfect) au desinenta
de numar �ra, considerata in studiile de specialitate
desinenta interna, intrucat este urmata de desinenta
persoanei (de ex. trecuseram). La persoana a III-a
desinenta este f (zero). Deci si absenta unei desinente
marcheaza o persoana. La indicativ prezent, desinenta
zero marcheaza si persoana I si persoana a III-a (eu
tac, ei tac). Aceasta coincidenta se numeste
omonimie desinentiala. In exemplul al doilea din
romanul regretatului prozator Mihai Sin, roman premiat
la aparitie, de catre Uniunea Scriitorilor, desinentele
verbale sunt �ti (persoana a II-a, plural: sa discutati
(conjunctiv) stim (desinenta �m pentru persoana I, plural).
Nu ne propunem sa prezentam desinentele verbale
la diferite moduri si timpuri. Se realizeaza o astfel de
paradigma verbala in manualele de liceu, cu profil
filologic: Prezentam un exemplu pentru a ilustra
structura morfologica a verbului: vaz-u-i (vaz este
radicalul cuvantului, continand doua alternante
fonetice: aternanta fonetica: ea e � (a vedea); vazui si
o alternanta consonatica d � z )
– u � este sufixul perfectului si � i este desinenta de
persoana I la singular, perfect simplu.
In unele studii de specialitate, am intalnit
propuneri pentru renuntarea la desinenta interna �
ra (avand o nuanta arhaica), numarul verbului fiind
dedus contextual.
Dar, ceea ce ne-am propus in urma cu aproape un
an este sa sustinem latinitatea limbii romane (stratulesenta
gramaticii). Ce parere aveti, stimati cititori,
formele verbale din latina: eram, eras, erat, eramus,
eratis, erant se aseamana cu formele de imperfect din
limba romana: eram, erai, era, eram, erati, erau?!